Moody se ridică prompt.

— Vă mulţumesc, domnule, i se adresă el judecătorului. Voi fi concis.

Îi tremurau mâinile, aşa că le sprijini ferm, cu palma în jos şi degetele răsfirate, pe biroul din faţa lui, ca să îşi recapete calmul, apoi, cu un glas ce suna mult mai încrezător decât se simţea el, spuse:

— Voi începe prin a-i reaminti domnului Broham că

domnişoara Wetherell a scăpat complet de dependenţa ei, o realizare pentru care se bucură de sincera mea admiraţie şi consideraţie. Desigur, aşa cum domnul Broham v-a explicat cu atâta vădită plăcere, prin însăşi firea ei, domnişoara Wetherell are tendinţa de a se lăsa ispitită de nenumăratele atracţii ale narcomaniei. Eu, personal, nu m-am atins niciodată de fumul emanat din seminţele de mac, aşa cum domnul Broham v-a asigurat că nici el n-a făcut-o vreodată, dar mă pot hazarda să

presupun că unul dintre motivele abstinenţei noastre este frica: frica de influenţa pe care drogul ar putea să o aibă asupra noastră; frica de puterea narcoticului; frica de ceea ce am putea vedea sau am putea face, dacă am cădea pradă efectelor lui. Fac această remarcă, pentru a accentua faptul că slăbiciunea domnişoarei Wetherell, în această privinţă, nu este nicidecum unică, şi ţin să repet totodată că Anna Wetherell merită toate laudele pentru felul cum s-a dedicat, trup şi suflet, idealului corijării propriei persoane.

Dar, indiferent ce ar vrea domnul Broham să vă facă să

credeţi, noi nu suntem aici pentru a judeca temperamentul domnişoarei Wetherell, şi nici pentru a da un verdict asupra caracterului ei. Suntem aici pentru a stabili cum ar putea justiţia să decidă cel mai bine în privinţa celor trei acuzaţii formulate: fals în acte, conduită necorespunzătoare şi agresiune corporală.

Nu sunt în dezacord cu argumentul domnului Broham, potrivit căruia falsul în acte ar reprezenta un delict periculos, şi nici nu

pot să-l contrazic în afirmaţia sa, potrivit căreia o gravă agresiune corporală nu se deosebeşte prea mult de omucidere; totuşi, şi aşa cum pledoaria mea va demonstra în scurt timp, domnişoara Wetherell nu se face vinovată de niciuna dintre aceste infracţiuni.

Nu a săvârşit niciun fals în acte; nu a încercat în niciun fel să îl agreseze corporal pe domnul Emery Staines; iar starea ei de leşin din după-amiaza de douăzeci martie nu poate fi taxată drept conduită necorespunzătoare, aşa cum nici doamna care a fost ajutată să iasă din sală acum zece minute nu ar putea fi învinuită de acest lucru. Fără nicio umbră de îndoială, sunt sigur că depoziţiile martorilor vor demonstra nevinovăţia clientei mele, lucru care se va întâmpla foarte repede. În aşteptarea acestui fericit deznodământ, domnule judecător, stimaţi membri ai instanţei de judecată, doamnelor şi domnilor, nu preget să las această cauză în seama infailibilei justiţii.

Moody se aşeză; inima îi bubuia în piept. Ridică privirea spre judecător, sperând să vadă un semn de bunăvoinţă, însă domnul Kemp era aplecat asupra catastifului său, făcând nişte însemnări. Broham privea în lungul băncii, spre Moody, cu o expresie foarte răutăcioasă pe faţă. Fellowes, aşezat lângă

Broham, se aplecă să-i şoptească la ureche ceva, iar după o clipă

Broham zâmbi, şoptindu-i şi el ceva.

— Mulţumesc, domnule Moody, spuse judecătorul în cele din urmă, trăgând o linie sub ceea ce scrisese şi, cu un gest teatral, lăsă tocul din mână. Inculpata se va ridica în picioare acum.

Domnule Broham, ai cuvântul.

Broham se ridică şi îi mulţumi judecătorului pentru a doua oară.

— Domnişoară Wetherell, spuse el întorcându-se spre aceasta. Până în noaptea de paisprezece ianuarie, cum vă

câştigaţi existenţa?

— Domnule Broham! se răsti judecătorul numaidecât. Ce-am spus eu adineauri? Domnişoara Wetherell este o membră a vechii profesii. Este suficient atâta.

— Da, domnule, spuse Broham. Domnişoară Wetherell, reluă

el. În noaptea de paisprezece ianuarie ai luat o decizie privind fosta dumitale ocupaţie. Este corect?

— Da.

— Care a fost decizia?

— Să mă las.

— La ce te referi când spui „să mă las”?

— Să mă las de prostituţie.

Judecătorul oftă.

— Continuaţi, zise el pe un ton resemnat.

— Ai găsit imediat o altă ocupaţie? spuse Broham mai departe.

— Nu imediat, răspunse Anna. Dar când doamna Wells a venit în oraş, m-a luat cu ea la Norocul Drumeţului. Am început să învăţ tarotul şi hărţile astrale, în ideea că voi putea să o ajut la prezicerea destinului. Mă gândeam că aş putea să-mi câştig existenţa lucrând ca asistentă a ei.

— Când ai abandonat ocupaţia dumitale anterioară, aveai în minte această posibilitate pentru viitor?

— Nu, spuse Anna. Nu am ştiut că doamna Wells avea să

vină aici.

— În perioada dinainte ca doamna Wells să sosească la Hokitika, din ce te gândeai că urma să te întreţii?

— Nu aveam niciun plan, spuse Anna.

— Niciun fel de plan?

— Nu, domnule.

— Nu aveai nişte bani puşi deoparte, poate? Sau alte resurse la îndemână?

— Nu, domnule.

— În acest caz, înseamnă că ai făcut un pas radical, spuse Broham amuzat.

— Domnule Broham! se răţoi judecătorul.

— Da, domnule.

— Treci la subiect.

— Desigur. Acest act de donaţie – Broham îl arătă sălii – te desemnează,

domnişoară

Wetherell,

drept

norocoasa

moştenitoare a sumei de două mii de lire sterline. Actul este datat din 11 octombrie anul trecut. Donatorul, domnul Emery Staines, a dispărut fără urmă în paisprezece ianuarie – exact în aceeaşi zi când dumneata, ca fericită beneficiară a acestei sume extraordinare, ai decis să nu mai faci trotuarul şi să-ţi schimbi comportamentul, o decizie făcută fără motivaţie şi fără vreun plan pentru viitor. Acum...