nu ar fi fost reţinut şi el la închisoare pentru câteva învinuiri care i se aduceau nemijlocit: fusese arestat, a doua zi după ce reapăruse în oraş, sub acuzaţiile de fraudă, delapidare şi abandonarea proprietăţii. Cauţiunea lui fusese fixată la o liră şi un şiling – valoarea standard –, dar el optase să nu o plătească, preferând să rămână cu Anna şi să aştepte să fie citat în proces la Judecătoria de pace.

După ce s-au reîntâlnit, sănătatea Annei a început să se amelioreze aproape imediat. Încheieturile mâinilor şi antebraţele i s-au îngroşat, a căpătat culoare în obraji, iar faţa i s-a destins, scăpând de aerul famelic dinainte. Această întremare a fost remarcată cu satisfacţie de medic, doctorul Gillies, care în săptămânile de după echinocţiu venise la închisoarea din Tabăra Poliţiei aproape în fiecare zi. Îi vorbise Annei, foarte sever, despre riscurile consumului de opiu, exprimându-şi speranţa arzătoare că, după recentul colaps suferit, fata se învăţase minte să nu se mai atingă niciodată de pipa cu drog: avusese noroc să scape cu viaţă de două ori, dar nu trebuia să se aştepte că ar putea să fie norocoasă şi a treia oară.

— Norocul are tendinţa să se epuizeze repede, draga mea.

I-a prescris să reducă progresiv doza de laudanum astfel încât, treptat, să se poată dezbăra definitiv de dependenţa ei de narcotice.

Lui Emery Staines, doctorul Gilles i-a prescris exact acelaşi lucru: cinci dramuri de laudanum zilnic, reducând doza cu câte un dram la fiecare două săptămâni, până când umărul i se vindeca definitiv. Rana arăta mult mai bine acum, după ce plaga fusese cusută şi pansată, şi, chiar dacă încheietura era încă

înţepenită, împiedicându-l să ridice braţul deasupra capului, starea lui se ameliora foarte repede. Când Cowell Devlin aducea borcanul cu laudanum în închisoarea din Tabăra Poliţiei, în fiecare seară, Staines urmărea nerăbdător cum capelanul turna lichidul ruginiu în două ceşcuţe de tablă. Staines nu-şi putea explica această subită şi nesăţioasă poftă de drog; Anna însă nu părea să savureze deloc doza ei zilnică, ba chiar strâmba din nas când simţea mirosul. Devlin amesteca laudanumul cu zahăr, iar uneori cu vin dulce, pentru a atenua gustul amar al tincturii, apoi, conform instrucţiunilor stricte primite de la medic, şedea în picioare acolo până când cei doi tineri dădeau pe gât lichidul din căni. Rareori se întâmpla să dureze prea mult până ca opiaceul să-şi facă efectul: în câteva minute, suspinau, se moleşeau şi se cufundau în peisajul acvatic selenar al unui somn straniu, brăzdat de străfulgerări purpurii.

Tinerii au dormit pe parcursul următoarelor săptămâni, în timp ce nenumărate schimbări se produceau în Hokitika. În ziua de întâi aprilie, Alistair Lauderback a fost ales parlamentar al districtului electoral Westland, recent înfiinţat, obţinând o triumfătoare majoritate, cu trei sute de voturi în plus. În discursul său de învestitură, a lăudat Hokitika, numind oraşul

„bulgărele de aur al Noii Zeelande”; în continuare, şi-a exprimat regretul că trebuia să părăsească ţinutul atât de curând, dar a asigurat electoratul că avea să ia toate doleanţele minerului de rând cu el, în noua capitală, unde urma să îşi ducă la îndeplinire mandatul în Parlament, ca un reprezentant credincios al celor din Westland. După discursul lui Lauderback, judecătorul de pace i-a strâns mâna cu căldură, iar Comisarul regal a încurajat trei runde de ovaţii.

În ziua de 12 aprilie, s-a încheiat în cele din urmă

construirea penitenciarului şi a azilului lui George Shepard.

Deţinuţii, inclusiv Anna şi Emery, fuseseră transferaţi din închisoarea provizorie de la Tabăra Poliţiei în noua clădire de pe faleza de la Seaview, unde doamna George se instalase deja ca matroană. De la moartea lui Ah Sook, fusese în permanenţă

foarte ocupată, tivind pături, cosând uniforme, gătind mâncare, aranjând proviziile şi porţionând raţiile săptămânale de tutun şi

sare; era văzută, dacă se poate spune aşa, şi mai rar decât înainte. Îşi petrecea serile în cimitirul de la Seaview, iar nopţile, singură, în locuinţă.

În ziua de 16 aprilie, Francis Carver şi Lydia Wells s-au căsătorit în sfârşit, în faţa unei mulţimi care, aşa cum s-a menţionat în paginile mondene ale ziarului West Coast Times,

„corespundea, ca vestimentaţie, număr şi comportament, cerinţelor cuvenite cununiei unei mirese văduve”. A doua zi după

nuntă, mirele a primit o sumă mare de bani peşin de la Clubul Garrity, cu care au fost plătiţi integral toţi creditorii, ultima bucată de cupru a fost smulsă de pe coca epavei Godspeed, iar osatura navei a fost predată, în cele din urmă, pentru a fi valorificată la mâna a doua. Renunţase la camera pe care o avusese la Hotelul Palace şi locuia acum la Norocul Drumeţului cu soţia lui.

În această perioadă, foarte mulţi oameni urcaseră pe poteca întortocheată ce ducea pe faleza de la Seaview, dorind să stea de vorbă cu Emery Staines. Cowell Devlin, conform instrucţiunilor stricte primite de la temnicer, îi refuza pe toţi, asigurându-i că

da, Staines era în viaţă, şi că da, era în convalescenţă după o boală foarte grea, şi că da, avea să fie eliberat din arest la timpul potrivit, în funcţie de verdictul instanţei judecătoreşti. Singura excepţie pe care capelanul o făcea era pentru Te Rau Tauwhare, de care Staines se ataşase extraordinar de mult în ultima lună.

Tauwhare nu stătea niciodată prea mult când venea în vizită la închisoare, însă prezenţa lui avea un efect atât de benefic asupra moralului şi sănătăţii lui Staines, încât Devlin ajunsese şi el să se bucure când îl vedea.

Staines, după cum a descoperit Devlin, era un băiat credul şi bun la suflet, zâmbăreţ şi plin de o indulgenţă naivă pentru toate slăbiciunile lumii din jurul lui. Vorbea puţin despre lungile săptămâni cât lipsise, repetând doar că se simţise foarte rău şi că

îi părea foarte bine că venise înapoi. Când Devlin l-a întrebat, cu precauţie, dacă îşi amintea să-l fi întâlnit pe Walter Moody la bordul barcului Godspeed, Staines s-a încruntat doar şi a scuturat din cap. Amintirile lui din acea perioadă erau foarte vagi, constând, din câte îşi putea da seama Devlin, din impresii, senzaţii şi crâmpeie de lumină aproape onirice. Nu-şi amintea să

se fi îmbarcat pe o corabie, şi nu-şi amintea nici de naufragiul vreunei corăbii, deşi cumva ţinea minte, neclar, că fusese aruncat de valuri pe o plajă, unde scuipase din plămâni apă de mare, ţinând în braţe un butoi cu pastramă de vită. Îşi amintea

că se dusese spre casa lui Crosbie; îşi amintea că trecuse pe lângă un grup de mineri aşezaţi în jurul unui foc; îşi amintea de frunze şi de o apă curgătoare; îşi amintea de carcasa putrezită a unei bărci, şi de un defileu cu pereţi abrupţi, şi de ochii roşii ai unei găinuşe de pădure; îşi amintea că visase pasienţe de tarot, şi corsete căptuşite cu aur prin cusături, şi o comoară într-un sac de făină, ascunsă sub un pat.

— Totul este îngrozitor de neclar, spuse el. Pesemne că am plecat pe jos, noaptea, şi m-am rătăcit pe coclauri, undeva, iar după aceea n-am mai ştiut cum să mă întorc. Ce minunat a fost că Te Rau m-a găsit atunci!

— Da, dar mult mai bine ar fi fost dacă te-ar fi găsit mai devreme, spuse Devlin vorbind cu precauţie în continuare. Dacă

te-ai fi întors cu numai trei zile mai repede, nu ţi s-ar fi confiscat terenurile miniere. Ai pierdut toată averea, domnule Staines.

Staines nu părea deloc afectat de acest lucru.

— Aur se găseşte întotdeauna, spuse el. Banii sunt doar bani, iar uneori îţi prinde bine să îţi mai fluiere şi vântul prin buzunare. În orice caz, am o grămadă de bani ascunşi bine în Valea Arahura. Mii şi mii de lire sterline. De îndată ce mă

însănătoşesc, mă duc să-i scot de unde i-am îngropat în pământ.

Fireşte, toate astea nu s-au lămurit decât cu timpul şi încetul cu încetul.

În a treia săptămână din aprilie, procesele pentru cauze minore, aflate pe rol la judecătorie, au fost publicate în West Coast Times.

„Învinuirile ce i se aduc domnului Emery Staines sunt următoarele: unu, falsificarea raportului financiar trimestrial din ianuarie 1866; doi, sustragerea prin furt a minereului preţios, depus legal de către domnul John Long Quee pe numele minei de aur Aurora şi ulterior descoperit în posesia răposatului domn Crosbie Wells din Valea Arahura; trei, neglijarea şi abandonarea terenurilor de exploatare, a minelor şi a celorlalte responsabilităţi, perioada absenţei fiind de peste 8 săptămâni. Audierea este programată pentru joi, 27

aprilie, la Judecătoria de pace, ora 1 p.m., în faţa onoratei instanţe conduse de domnul judecător Kemp.”

Citind acest anunţ sâmbătă, la cafeaua de dimineaţă, Devlin porni numaidecât spre Coroana.

— Da, am văzut şi eu, spuse Moody, care era la micul dejun,

mâncând peşte afumat şi pâine prăjită.

— Dumneata înţelegi, desigur, semnificaţia acestor acuzaţii.

— Bineînţeles. Sper şi eu, la fel ca mulţi alţii, presupun, ca procesul să se încheie rapid.

Moody turnă o cană de cafea pentru musafirul său, se rezemă de spătar şi aşteptă politicos ca Devlin să îi comunice motivul vizitei. Capelanul puse o mână pe masă, cu palma în sus, şi spuse:

— Domnule Moody, dumneata ai studiat dreptul, iar din câte te cunosc eu, ai o gândire corectă şi raţională; altfel spus, nu eşti părtinitor din fire nicidecum. Cunoşti elementele acestui caz, ca un adevărat avocat – adică sub toate aspectele problemei.

Moody se încruntă.

— Da, într-adevăr, spuse el, ceea ce înseamnă că ştiu foarte bine că aurul din coliba domnului Wells nu provenea nicidecum de la Aurora. Aurul nu îi aparţine domnului Staines, indiferent din ce parte ai privi problema. Nu poţi să-mi ceri mie, domnule reverend, să pledez cauza în instanţă.

— Ba exact asta îţi cer, spuse Devlin. Nu sunt mulţi avocaţi în Hokitika, iar dumneata ai o pregătire de jurist mai bună decât a multora dintre ei.

Lui Moody nu-i venea să creadă ce auzea.

— Acesta este un proces la secţia civilă a judecătoriei, spuse el. Mă vezi pe mine expunând grandios întreaga poveste, târându-vă pe voi toţi în instanţă, ca să nu mai pomenesc de Lauderback, şi Shepard, şi Carver, şi Lydia Wells?

— Lydia Carver, aşa trebuie să-i spui acum.

— Scuză-mă, da. Lydia Carver, zise Moody. Domnule reverend, nu-mi dau seama cum aş putea eu să fiu util, ca avocat, într-o judecătorie pentru cauze minore. Şi nici nu-mi dau seama cine ar putea beneficia de pe urma unei divulgări nemiloase a întregii afaceri – comoara din rochii, şantajul, trecutul personal al lui Lauderback, totul.

Se gândea la bastard – la Crosbie Wells.

— Nu sunt adeptul unui divulgări nemiloase, spuse capelanul. Îţi cer doar să te gândeşti la propunerea de a pleda în instanţă cauza domnişoarei Wetherell.

Moody era surprins.