Membrii grupului se prinseră acum de mâini, conform instrucţiunii văduvei; apoi, în lumina tremurândă a lumânărilor, Lydia Wells oftă adânc, zâmbi şi închise ochii.
Văduva era pregătită să fie vizitată de spirite, dar aşteptarea se prelungea. Grupul rămase absolut tăcut timp de aproape douăzeci de minute, fiecare bărbat stând încremenit, respirând ritmic şi pândind vreun semn. Charlie Frost se uita fix la doamna Wells. Într-un târziu, aceasta începu să scoată un zumzet gros şi gutural. Zumzetul se intensifică, căpătând inflexiuni; în scurt timp, se puteau distinge cuvinte, unele absurde, altele recognoscibile doar după forma şi silabele lor. Acestea, la rândul lor, începură să se lege, formând propoziţii, implorări, comenzi; în cele din urmă, doamna Wells, arcuindu-şi spinarea, formulă
rugămintea ei pentru lumea celor morţi: să dea drumul umbrei lui Emery Staines.
Ulterior, Frost avea să descrie scena care a urmat drept fie o
„criză de isterie”, un „atac de apoplexie” sau o „convulsie prelungită”. Ştia că niciuna dintre aceste expresii nu era întru totul adecvată, deoarece niciuna nu putea reda cu exactitate teatralismul elaborat al jocului Lydiei Wells şi nici sentimentul de jenă profundă pe care l-a avut Frost, ca spectator. Doamna Wells a strigat numele lui Staines, iarăşi şi iarăşi, cu intonaţia pierită a unei iubite părăsite, şi când nu a venit niciun răspuns, a început să fie agitată. Disperarea a atins paroxismul. Silabele se repetau gângav, copilăros. Capul îi cădea cu bărbia în piept, i se răsturna spre spate, cădea din nou pe piept. Convulsiile au început să
atingă un fel de punct culminant. Respira din ce în ce mai repede, ca apoi, subit, totul să se oprească. Pleoapele i s-au deschis brusc.
Charlie Frost simţi împunsătura rece a unui nou disconfort: Lydia Wells se holba direct la el, iar expresia de pe faţa ei era de nerecunoscut – rigidă, lividă, cruntă. Apoi, flăcările lumânărilor începură să pâlpâie frenetic şi, în licărirea lor intensă, Frost sesiză că Lydia Wells nu se uita la el, ci dincolo de el, peste umărul lui, acolo unde Ah Sook îşi păstra poza orientală, în colţul camerei. Frost nici nu clipea, nu voia să o scape din ochi pe văduvă. Atunci, Lydia Wells scoase un sunet straniu. Ochii i se rostogoliră în cap. Muşchii de la gât începură să-i zvâcnească.
Mişca bizar din buze, de parcă ar fi mestecat în gol. Apoi, cu o voce care nu era a ei, spuse:
— Ngor yeu nei wai mut haak ngor dei gaa zuk ge ming sing
tung wai waai ngor ge sing yu fu zaak. Mou leon nei hai bin, dangngor co yun gaam cut lai, ngor yat ding wui wan dote nei. Ngor yeuwan nei bou sou...
Pe urmă, s-a cutremurat din tot corpul şi s-a răsturnat lateral, prăbuşindu-se pe podea. Exact în acelaşi moment (Frost avea să discute cu Nilssen acest incident inexplicabil săptămâni de-a rândul după aceea), lampa cu gaz de pe masă a sărit violent într-o parte, căzând pe farfuria cu lumânări care fusese plasată
alături. Această neplăcere nu ar fi trebuit să aibă urmări nedorite, întrucât globul de sticlă al lămpii nu s-a spart, şi nici gazul nu a curs afară, însă, în realitate, o flacără colosală a izbucnit subit, luminând cercul bărbaţilor din jur: întreaga suprafaţă a mesei luase foc.
În următorul moment, toţi s-au retrezit la viaţă. Cineva striga că trebuia stins focul. Unul dintre mineri a tras-o pe văduvă la o parte, ferind-o de flăcări, iar alţi doi au eliberat canapeaua; focul a fost înăbuşit cu şaluri şi pături; lampa a fost stinsă complet; toţi vorbeau în acelaşi timp. Charlie Frost, răsucindu-se în loc în bezna care se lăsase, văzu că Anna Wetherell nu se clintise, iar expresia de pe faţa ei nu se schimbase. Vâlvătaia nu părea să o fi speriat câtuşi de puţin.
Cineva aprinse lampa.
— Asta era? Asta trebuia să se întâmple?
— Dar ea ce-a zis?
— Fă un pic de loc, vrei?
— Uh – ce mutre avem toţi la lumina asta!
— E ceva primitiv parcă...
— Verifică să respire.
— Trebuie să recunosc, nu mă aşteptam...
— Dar oare o fi însemnat ceva? Mă refer la ce-a zis. Sau a fost...
— Cert e că ăla nu era Emery Staines, mai mult ca sigur...
— Vreun alt spirit? Glăsuind prin...
— Doamne, dar lampa – să o ia din loc singură, aşa!
— Hai să-i întrebăm pe orezari. Hei! A fost pe chinezeşte?
— Dar crezi că te-au înţeles?
— A fost pe chinezeşte ce-a vorbit ea adineauri?
Dar Ah Quee nu părea să fi înţeles întrebarea. Unul dintre mineri se aplecă şi îl bătu pe umăr.
— Ce-a fost aia, ei? zise bărbatul. Era în chineză? A vorbit pe chinezeşte? Sau pe altă limbă?
Ah Quee întoarse o privire obtuză, fără să spună nimic. Cel
care a răspuns a fost Ah Sook.
— Lydia Wells vorbeşte cantoneză, spuse el.
— Da? zise Nilssen curios, răsucindu-se în loc. Şi ce-a zis?
Ah Sook îl studie lung.
— Într-o zi eu vin înapoi şi te omor. Tu ai ucis un om. El a murit – aşa că mori şi tu. Eu vin înapoi şi te omor într-o zi.
Nilssen căscă ochii mari; următoarea întrebare îi pieri pe buze. Se întoarse spre Anna, care se uita la Ah Sook cu un aer oarecum perplex. Charlie Frost se încruntase.
— Şi unde-i Staines în toată chestia asta? se răsti unul dintre mineri. Ah Sook scutură din cap.
— Nu Staines, spuse el încetişor.
Subit, se ridică de pe pernă şi se duse la fereastră, stând cu braţele încrucişate la piept.
