— Aşa e, zise văduva. Definiţia dumitale lasă mult de dorit.

Există atât de multe excepţii de la regulă! Cum ar putea cineva, bunăoară, să vadă un spirit pe toate feţele? Ideea e neverosimilă.

Moody făcu încă o scurtă plecăciune.

— Ai perfectă dreptate să consideri drept o excepţie acel caz, doamnă Wells. Dar, din păcate, eu nu cred că un spirit poate fi cunoscut de cineva – şi cu siguranţă nu cred că un spirit poate fi văzut. Nu vreau să contest câtuşi de puţin talentele dumitale, dar asta este situaţia: categoric, eu nu cred în spirite.

— Şi totuşi ai solicitat un bilet la şedinţa de spiritism de astă-seară, sublinie văduva.

— Curiozitatea mi-a fost stârnită.

— De către acel spirit în mod special, poate?

— Domnul Staines? zise Moody ridicând din umeri. Nu l-am cunoscut niciodată. Am sosit în Hokitika cam la două săptămâni după ce a dispărut. Dar, de atunci, am auzit numele lui de multe ori, bineînţeles.

— Domnul Gascoigne spune că ai venit în Hokitika pentru a face avere.

— Da, aşa sper să fie.

— Şi cum vei proceda pentru asta?

— Muncind din greu şi planificând bine, presupun.

— Desigur, există mulţi oameni bogaţi care muncesc puţin şi nu planifică nimic.

— Oamenii aceia au noroc, zise Moody.

— Şi dumneata nu vrei să ai noroc?

— Aş vrea să pot spune ca îmi merit condiţia, zise Moody cu precauţie. Norocul este în sine ceva nemeritat.

— Ce răspuns onorabil, remarcă Lydia Wells.

— Şi adevărat, nădăjduiesc, spuse Moody.

— Aha, spuse văduva. Ne-am întors la „adevăr”.

Gascoigne o studiase pe Lydia Wells.

— Urmăreşte cum îi lucrează mintea, i se adresă el lui

Moody. Într-o clipă se va năpusti la atac şi îţi va desfiinţa argumentul. Fii pregătit.

— Nici nu ştiu cum să mă pregătesc pentru a face faţă

atacului, spuse Moody.

Gascoigne avea dreptate. Văduva ridică bărbia şi zise:

— Eşti adeptul religiei, domnule Moody?

— Sunt adeptul filozofiei, ripostă el. Acele aspecte ale religiei care pot fi numite filozofice mă interesează enorm; cele care nu pot fi numite astfel nu mă interesează.

— Înţeleg, spuse Lydia Wells. Din păcate, în cazul meu, lucrurile stau exact invers: doar acele filozofii care pot fi considerate religii prezintă interes pentru mine.

La asta, Gascoigne râse de-a dreptul.

— Foarte bine, spuse el rotind admirativ degetul arătător.

Asta e foarte bine.

Pe Moody îl amuza, fără să vrea, perspicacitatea văduvei, dar era decis să nu o lase să câştige teren.

— Se pare că nu avem prea multe lucruri în comun, doamnă

Wells, spuse el. Dar sper că acest aspect nu va fi un impediment pentru o posibilă prietenie între noi.

— Suntem în dezacord în ceea ce priveşte substanţialitatea spiritelor, lucrul acesta l-am stabilit deja, zise Lydia Wells. Dar dă-mi voie să-ţi pun şi altfel întrebarea. Ce părere ai despre suflet

– sufletul viu? Crezi că poţi „cunoaşte” o persoană care trăieşte, dacă spui că nu poţi „cunoaşte” o persoană care e moartă?

Moody reflectă la asta zâmbind. După câteva clipe, văduva continuă:

— Consideri că l-ai putea „cunoaşte” cu adevărat vreodată pe prietenul dumitale domnul Gascoigne, de pildă? Pe el poţi să îl vezi pe toate feţele?

Gascoigne se simţea foarte deranjat să fie folosit drept exemplu retoric, ceea ce şi spuse cu voce tare; văduva îi închise gura însă şi repetă întrebarea adresată lui Moody.

Moody se uită la Gascoigne. Realitatea era că el analizase foarte minuţios caracterul lui Gascoigne în cele trei săptămâni de când făcuse cunoştinţă cu el. Simţea că înţelegea orizontul şi limitele inteligenţei acestui om, capacitatea lui afectivă, substratul nenumăratelor lui expresii şi obiceiuri. Simţea, în ansamblu, că putea descrie foarte corect caracterul acestui om.