Hotelierul mârâi.

— N-am chef, spuse el. Hai să nu vorbim despre asta. Nu în seara asta.

— De ce?

— Las-o baltă, se răţoi Clinch. Sunt indispus. N-am chef să

discut despre Crosbie Wells, ce naiba.

O urmărea din priviri pe văduvă, care trecea de la un musafir la altul. Purta o crinolină atât de lată, încât, pe unde trecea, lăsa în urma ei un culoar liber prin mulţime.

— Ce figură crudă are, remarcă Tauwhare.

— Da, zise Clinch. Şi eu zic la fel.

— Nu-i prietenă cu maorii.

— Nu, presupun că nu. Nici cu chinezii, după cum putem vedea foarte bine. Nici cu vreunul dintre oamenii din această

încăpere, n-am nicio îndoială, spuse Clinch golindu-şi paharul.

Sunt indispus, domnule Tauwhare, repetă el. Şi, când sunt indispus, ştii ce îmi place să fac? Îmi place să beau.

— E bine, zise Tauwhare.

Clinch întinse mâna să ia carafa.

— Vrei să-ţi torn?

— Da.

Umplu din nou ambele pahare.

— Oricum, spuse el în timp ce punea carafa la loc pe bufet, recursul va avea câştig de cauză, vânzarea va fi revocată, eu îmi voi recupera depozitul de la bancă şi cu asta basta. Casa nu-mi va mai aparţine: îi va aparţine doamnei Wells.

— De ce-ai cumpărat-o? perseveră Tauwhare.

Clinch răsuflă lung.

— N-a fost ideea mea, zise el. A fost ideea lui Frost. Cumpără

nişte pământ, a zis el: în felul ăsta, nimeni nu va avea motive să

te ia la întrebări.

Tauwhare nu spuse nimic, aşteptând ca Edgar Clinch să

continue, ceea ce se întâmplă imediat.

— Uite care a fost argumentul, spuse el. Nu e nevoie de o autorizaţie de minerit, dacă pământul e în proprietatea ta, aşa-i?

Şi dacă se întâmplă să găseşti un filon de aur pe pământul tău, aurul acela e al tău, corect? Asta a fost ideea – ideea lui, mă

refer: nu a fost a mea. Nu puteam să mă duc cu rochiile la bancă

– fără o autorizaţie de minerit. M-ar fi întrebat de unde am aurul, şi aici m-aş fi blocat. Dar dacă aveam o bucată de teren care să

fie în proprietatea mea, atunci nimeni nu putea să mai întrebe nimic. N-am ştiut nicio clipă de Johnny Quee, înţelegi. Am crezut că aurul rămăsese în rochii, pur şi neatins. Şi, aşa, am strâns bani pentru un depozit la bancă. Charlie, el mi-a spus să aştept să apară fie vreo proprietate rămasă după un defunct, fie vreo parcelare de teren: ori una, ori alta, zicea el, ca să nu existe probleme. Prin urmare, când domeniul lui Wells a fost scos la vânzare, l-am cumpărat imediat, gândindu-mă că – în fine, nu ştiu. Era o prostie. Să mă stabilesc acolo, cu... nu ştiu.

Bineînţeles, Anna vine acasă de la puşcărie, îmbrăcată cu o altă

rochie, exact în ziua următoare... şi pe urmă, după ce se mută de

la hotel, descopăr că toate celelalte rochii fuseseră golite. Ce pipăiam eu prin cusături erau mici greutăţi de plumb. Tot planul s-a dus de râpă. M-am ales cu o bucată de pământ care nu-mi trebuie, nu mai am niciun ban, iar Anna – în fine. Ştii cum a fost cu ea.

Tauwhare se încruntase.

— Valea Arahura este un loc foarte sacru, începu el.

— Da, bine, spuse Clinch fluturând din mână ca să-l facă să

tacă. Legea-i lege. Dacă vrei să cumperi înapoi coliba, n-ai decât, foarte bine; dar nu cu mine trebuie să discuţi asta, ci cu ea.

Amândoi priviră prin mulţime spre doamna Wells.

— Problema cu femeile frumoase, spuse apoi Clinch, este că

ele ştiu întotdeauna că sunt frumoase, şi ştiind, devin trufaşe. Aş