studiază diverse figuri din mulţime, iar timp de câteva clipe pe chipul amândurora se văzu acelaşi aer distant şi uşor decepţionat al omului care compară – nefavorabil – scena din jurul lui, cu alte scene, deopotrivă reale şi imaginare, care s-au petrecut şi care se petrec, mereu însă altundeva.
*
— Domnule Balfour. Pot să vorbesc un moment cu dumneata între patru ochi?
Balfour ridică privirea: era Harald Nilssen, fercheş ca de obicei, într-o haină elegantă de un albastru imperial. Văzu pe chipul lui Nilssen expresia îndârjită a omului hotărât să pună o întrebare dificilă şi simţi brusc o apăsare pe inimă.
— Bineînţeles – fireşte, fireşte, spuse el. Poţi să vorbeşti cu mine, sigur că poţi să vorbeşti cu mine! Fireşte!
Cât de proşti devin bărbaţii, se gândi el, când ştiu că
urmează să sufere o umilinţă. Şi păşi mai departe după Nilssen, prin mulţime.
Când se îndepărtaseră suficient încât să nu mai poată fi auziţi, Nilssen se opri brusc.
— Voi trece direct la subiect, spuse el răsucindu-se pe călcâie.
— Da, zise Balfour. Treci direct la subiect. Aşa e cel mai bine întotdeauna. Cum îţi place sindrofia?
Din salon se auziră hohote de râs, urmate de ţipătul indignat al unei femei.
— Îmi place foarte mult, spuse Nilssen.
— Anna nu e pe nicăieri totuşi.
— Nu.
— Şi costă trei şilingi, spuse Balfour. Ce preţ! O să bem pe săturate de banii ăştia, nu?
Se uită în pahar.
— O să trec direct la subiect, spuse Nilssen din nou.
— Da, zise Balfour. Te rog.
— Cumva, începu Nilssen, domnul Lauderback a aflat de comisionul meu. Va publica o scrisoare în ziarul de mâine despre asta. Îl denigrează pe Shepard şi aşa mai departe. Eu n-am
văzut-o încă.
— Oh, Doamne, spuse Balfour. Oh, Doamne, da, înţeleg.
Înţeleg.
Balfour mişcă viguros din cap, dar nu uitându-se la Nilssen.
Stăteau în picioare amândoi, cumva alături unul de celălalt.
Nilssen vorbea adresându-se parcă unei ilustraţii înrămate de pe perete, iar Balfour, lambriului din faţa lui.
— George Shepard a scris un răspuns, continuă Nilssen vorbind tot cu tabloul de pe perete. Replica lui va apărea exact sub textul lui Lauderback în ziarul de mâine. Am văzut acest răspuns: Shepard mi-a trimis o copie în această după-amiază.
Îi relată pe scurt conţinutul răspunsului lui Shepard, făcând ca anxietatea lui Balfour să se preschimbe, instantaneu, într-o pură uimire.
— Păi, ce să zic, sunt stupefiat, spuse el uitându-se direct la Nilssen pentru prima oară. E ca rechinul la apă mică, tot te-atacă. Incredibil, domn’ Shepard să scoată din el aşa ceva! Să
afirme că totul a venit din iniţiativa ta – la investiţie mă refer – ca o donaţie! Sunt stupefiat! Te-a cam pus cu spatele la zid, nu crezi? Ce afurisită e pielea pe omul ăsta! Ce pui de năpârcă!
— I-ai spus dumneata domnului Lauderback despre comisionul meu? întrebă Nilssen.
— Nu! negă Balfour.
— Nici măcar nu i-ai pomenit, aşa, din întâmplare?
— Nu! spuse Balfour. Absolut deloc!
— Perfect, zise Nilssen, dar tot cu inima grea. Mulţumesc.
Iartă-mă dacă te-am sâcâit. Probabil că a fost unul dintre ceilalţi.
— Unul dintre ceilalţi? tresări Balfour. Adică unul dintre tipii de la Coroana?
— Da, zise Nilssen. Cineva şi-a încălcat totuşi jurământul.
Eu, unul, în niciun caz nu i-am spus domnului Lauderback şi sunt sigur că nimeni altcineva nu ştie despre investiţie, în afară
de cei doisprezece oameni care au jurat.
Balfour părea panicat.
