de asta, n-aş putea să-ţi spun. Dar la ce te-ajută chestia asta?

Löwenthal îi povesti ce se întâmplase la redacţia ziarului West Coast Times în acea după-amiază.

— E posibil ca Anna să nu fi spus adevărul, înţelegi? E

posibil să ne fi minţit. Bineînţeles, n-am avut niciodată motive să

ne îndoim de cuvântul ei – până acum.

— Dar cine altcineva să fi fost, dacă nu Carver? se burzului Clinch.

Löwenthal îşi ţuguie buzele.

— Nu ştiu, spuse el. O sumedenie de bărbaţi, presupun.

Poate că nici măcar nu e vreun cunoscut.

— Ăsta e doar cuvântul lui Carver contra Annei! se înfierbântă Clinch. Sper că nu-i iei partea lui Carver, doar fiindcă

a spus ce-a spus? Oricine poate nega orice, să ştii; nu costă

nimic să negi un lucru.

— Nu iau partea nimănui, deocamdată, spuse Löwenthal.

Însă cred, efectiv, că momentul când Anna a făcut această

mărturisire poate fi semnificativ. E posibil.

Încruntându-se, Clinch îşi duse mâna la faţă. În acel moment, Löwenthal simţi mirosul de colonie şi realiză că Edgar Clinch dăduse probabil bani la frizerie ca să-l bărbierească şi să-l parfumeze, fiindcă de regulă în Hokitika bărbaţii plăteau un

penny pentru un săpunit şi un brici la repezeală; presupunerea aceasta i se confirmă când Clinch îşi mişcă mâna, iar Löwenthal văzu iritaţia roşie de pe obrajii lui moi. Discret, Löwenthal îl măsură pe hotelier din cap până-n picioare. Clinch îşi periase haina şi îşi pusese un guler scrobit; cămaşa pe care o purta părea foarte albă, iar cizmele din picioare erau proaspăt văcsuite.

„Oh”, se gândi Löwenthal cu milă, „s-a făcut frumos, pentru Anna.”

— De fapt, Anna a spus numele tatălui copilului abia după ce pruncul era mort, rosti Clinch în cele din urmă, foarte răguşit.

Au şi târfele onoarea lor, asta e tot.

— Poate că ai dreptate, zise Löwenthal mai blajin. Hai să

renunţăm la subiect.

*

— Domnul Walter Moody – doamna Lydia Wells, făcu prezentările Gascoigne. Domnul Moody a venit în Hokitika din Scoţia, doamnă Wells, ca să facă avere în defileu; doamna Wells, după cum ştii, domnule Moody, este patroana acestui local şi o mare pasionată a tărâmurilor spirituale.

Lydia făcu o reverenţă foarte elegantă, iar Moody o plecăciune scurtă, dar respectuoasă. Apoi Moody îi oferi amfitrioanei sale cuvenitele complimente, mulţumindu-i frumos pentru petrecerea din acea seară şi lăudând-o pentru felul cum renovase fostul hotel. În ciuda eforturilor de a fi amabil, complimentele au sunat foarte plat: când se uita la ea, nu se putea gândi decât la Lauderback şi la Crosbie Wells.

Când Moody termină de vorbit, Lydia spuse:

— Domnule Moody, te interesează ocultismul?

O întrebare la care Moody nu putea răspunde sincer fără să

fie ofensator.

Tăcu un moment totuşi înainte de a răspunde.

— Există multe lucruri care sunt un mister încă pentru mine, doamnă Wells, dar mă consider un om plin de curiozitate; dacă

mă interesează acele adevăruri care sunt încă necunoscute, este doar pentru ca, odată cu timpul, să poată deveni cunoscute, sau, ca să mă exprim mai simplu, pentru ca odată cu timpul să pot ajunge să le cunosc.

— Ai o extraordinară fluenţă verbală, domnule Moody, replică

văduva. Ce înseamnă pentru dumneata să cunoşti ceva? Am impresia că pui mult preţ pe cunoaştere, asta judecând după

felul cum vorbeşti.

Moody zâmbi.

— Sigur, presupun că a cunoaşte un lucru înseamnă să îl vezi pe toate feţele.

— Să îl vezi pe toate feţele, repetă văduva.

— Dar mărturisesc că am fost luat pe nepregătite; nu am reflectat deloc la această definiţie şi nu îmi place să o aud repetată de altcineva, cel puţin nu până voi fi avut răgazul să mă

gândesc cum aş putea să o susţin.