Bărbatul a scos ceasul şi, spre uimirea lui, a văzut că pe cadran arăta acum ora unu şi trei minute. Ne-a repetat insistent căci întorsese ceasul la ora şase, iar în acel moment nu era nici ora nouă. Era exclus ca limbile ceasului să se fi deplasat singure atât de repede, iar el ştia sigur că nu avea cum să fi mişcat butonul. A încercat să-l învârtă, dar a constatat că butonul se înţepenise. Se stricase. De fapt, ceasul acela nu a mai funcţionat niciodată după
aceea.
— Dar ce însemna asta? întrebă cineva. Ora unu şi trei minute.
Văduva coborî vocea.
— Puteam doar presupune, zise ea, că spiritul moartei încerca să ne spună ceva. Ora morţii ei, poate? Sau voia să ne prevină în privinţa altui incident? Vreun deces ce avea să
survină?
Charlie Frost sesiză că respira sacadat.
— Ce s-a întâmplat pe urmă? şopti Nilssen.
— Am decis să stăm în camera aceea până la ora unu şi trei minute noaptea, spuse Lydia Wells. Ne-am gândit că spiritul ne invita, poate, să rămânem până la acea oră, când, eventual, urma să se întâmple ceva. Am aşteptat până s-a făcut ora unu; în tăcere, am aşteptat să treacă un minut... două minute... trei... şi atunci, exact în acel moment, s-a produs o bufnitură teribilă: un tablou a căzut din cuiul în care fusese agăţat pe perete. Am întors toţi capul şi am văzut, pe locul unde fusese tabloul, o gaură în perete. Înţelegeţi, tabloul fusese pus acolo sus pentru a masca o gaură. Femeile din grup ţipau, era un vacarm general; puteţi să vă imaginaţi ce agitaţie se crease. Cineva a găsit un cuţit şi a scos tencuiala din jurul găurii – şi, ce să vezi, sub tencuială, în zidărie, era un glonţ.
Frost şi Nilssen schimbară rapid o privire. Povestea văduvei le reamintise amândurora de proiectilul care dispăruse fără urmă
în dormitorul Annei Wetherell, la etajul Hotelului Gridiron.
— Cazul a fost rezolvat vreodată? întrebă cineva.
— O, da, spuse văduva. Nu voi intra în detalii – sunt prea multe –, dar puteţi să le căutaţi în ziare, dacă sunteţi curioşi. De fapt, femeia nu a fost atacată de câine, ci a fost ucisă de către soţul ei, care a împuşcat câinele şi, ca să mascheze crima, a sfârtecat beregata femeii.
Un zgomot confuz de glasuri stupefiate se răspândi în cameră.
— Da, spuse Lydia Wells. O adevărată tragedie. Elizabeth o chema pe femeie, nu-mi mai amintesc numele de familie. În fine, din fericire, atunci când cazul a fost redeschis, existau două
indicii, de care poliţia a putut să se folosească: primul, femeia fusese ucisă cu un glonţ tras dintr-un revolver Colt Army; şi al doilea, momentul exact al morţii ei era ora unu şi trei minute noaptea.
Văduva tăcu un moment, apoi râse.
— Dar n-aţi venit astă-seară aici ca să mă auziţi pe mine depănând poveşti! spuse ea ridicându-se de pe scaun.
Din politeţe, câţiva dintre bărbaţii adunaţi acolo schiţară
gestul să se ridice şi ei, dar văduva întinse mână, oprindu-i.
— Cu regret, trebuie să spun că pe lumea asta există
nenumăraţi sceptici şi că, pe lângă fiecare om bun la suflet există
alţi zece oameni care nu sunt deloc buni. Există, poate, printre voi persoane care vor încerca să nege tot ce se va întâmpla astă-seară aici sau care vor căuta să mă discrediteze. Vă invit pe toţi să priviţi în jurul vostru acum şi să vă asiguraţi că în această
încăpere nu există niciun fel de trucuri, farse ori şiretlicuri. Ştiu la fel de bine ca voi că există nenumăraţi impostori în arta prezicerii viitorului, însă vă asigur că eu nu mă număr printre ei, sublinie ea şi, desfăcând larg braţele, continuă: Puteţi vedea că
nu ascund nimic asupra mea. Nu vă sfiiţi – sunteţi liberi să vă
uitaţi.
Hlizindu-se amuzaţi, bărbaţii se foiau prin cameră, privind în jurul lor, cercetând plafonul, scaunele, lampa cu gaz de pe masă, lumânările, covorul de pe podea. Charlie Frost stătea cu ochii pe Lydia Wells, care nu părea deloc încordată. Dimpotrivă, se rotea în loc, demonstrând că ea nu ascunsese nimic prin fuste; apoi, dezinvoltă, se aşeză pe scaun, zâmbind radios în jurul ei. Culese o aţă de pe mânecă, aşteptând cuminte ca bărbaţii să îşi reia locurile.
— Excelent, spuse ea, când atenţia tuturor se focaliză asupra ei din nou. Acum, fiind cu toţii mulţumiţi şi pregătiţi, voi face mică lumina şi vom aştepta venirea Annei.
Se aplecă în faţă şi roti butonul lămpii cu gaz, cufundându-i pe toţi în atmosfera sumbră a lumânărilor. După câteva secunde de linişte, din spatele lor, se auziră trei bătăi în uşa salonaşului, iar Lydia Wells, încă ocupată cu lampa, strigă:
— Intră!
Uşa se deschise şi cei şapte bărbaţi întoarseră capul. Frost, uitând pe moment de instrucţiunile lui Pritchard, se uită şi el.
Anna stătea în cadrul uşii, privind în gol, cu ochi de strigoi.
Purta aceeaşi rochie de doliu, pe care o primise în dar de la Aubert Gascoigne, dar, dacă la început s-ar fi putut spune că
rochia nu-i venea bine, acum femeia arăta de-a dreptul jalnic îmbrăcată cu ea: rochia stătea ca pe gard. Talia, deşi adunată cât se putea de strâns, juca pe ea, iar gulerul de dantelă masca acum un piept aproape concav. Foarte palidă, avea o expresie sumbră. Cu ochii aţintiţi înainte, intră în cameră păşind lent şi se afundă în fotoliul liber din faţa Lydiei Wells.
„E lihnită de foame!” îşi zise Frost când Anna luă loc. Se uită
spre Nilssen, vrând să-i prindă privirea, dar Nilssen se holba încruntat la Anna, cu un aer de profundă stupefacţie. Prea târziu, Frost îşi aminti de misiunea lui şi se întoarse spre văduvă, care, în scurtul răstimp în care fiecare bărbat se întorsese cu capul spre uşă, făcuse ceva. Da, în mod sigur făcuse ceva, din moment ce acum îşi netezea rochia cu un aer sfidător şi satisfăcut. Brusc, pe faţa ei apăruse o expresie energică. Ce făcuse? Ce modificase? În lumina aceea difuză, nu-şi putea da seama. Frost se admonestă aspru în sinea lui pentru neglijenţa de a o fi scăpat de sub supraveghere. Acesta era exact genul de subterfugiu pe care Pritchard îl anticipase. Se jură să nu se mai uite în altă parte pentru tot restul serii.
Colţurile încăperii dispăruseră acum complet în întuneric.
Singura lumină venea de la flacăra pâlpâindă a lumânărilor din centrul grupului, iar în jurul lor, cele unsprezece figuri căpătaseră o înfăţişare pământie şi fantomatică. Fără să-şi ia ochii de la faţa văduvei, Frost observă că, de fapt, cercul de scaune nu era perfect circular, ci semăna mai degrabă cu o elipsă, aranjată cu axa cea mai lungă în direcţia uşii şi cu Lydia instalată în capătul cel mai îndepărtat. Plasând scaunele în această configuraţie, văduva se asigurase că fiecare bărbat avea să se întoarcă spre uşă – şi cu spatele la ea – când venea Anna.
Mda, se gândi Frost, dar chinezii văzuseră, pesemne, ce scamatorie făcuse ea în scurtul interval când Anna apăruse în uşă. Îşi propuse să nu uite să-i întrebe după ce se termina
şedinţa de spiritism.
