PRIMUL GRAD AL BERBECULUI

În care un vapor soseşte în Port Chalmers de la Sydney, şi doipasageri se trezesc din somn înaintea celorlalţi.

Primele imagini ale Noii Zeelande zărite de Anna Wetherell au fost promontoriile stâncoase ale peninsulei Otago: pereţii de rocă

pestriţi, care coborau abrupt în spuma albă a apei, iar deasupra lor, o mantie boţită de ierburi scărmănate de vânt. Era imediat după revărsatul zorilor. O ceaţă palidă se ridica din ocean, ascunzând capătul îndepărtat al portului, unde dealurile se albăstreau, apoi se înroşeau, pe măsură ce fiordul se îngusta, terminându-se ascuţit într-un punct. Soarele era încă jos, la răsărit, aruncând un luciu de lumină galbenă peste apă şi colorând cu o nuanţă oranj stâncile de pe ţărmul vestic. Oraşul Dunedin nu se vedea încă, ascuns cum era în spatele cotului adânc al portului, iar pe această fâşie de coastă nu existau locuinţe şi nici animale domestice; prima impresie a Annei a fost, aşadar, că în faţa ei se aşterneau un golf pustiu, un cer senin şi un teritoriu accidentat, neatins de civilizaţie sau de industrie.

Uscatul se ivise prima oară în orele cenuşii care precedaseră

faptul zilei, aşa că Anna nu văzuse cum pata estompată de la orizont se mărise şi se îngroşase, formând conturul peninsulei, pe măsură ce vaporul înainta din ce în ce mai aproape de coastă.

O trezise din somn, peste câteva ore, o stranie cacofonie de ţipete de păsări necunoscute, din care a dedus, în mod corect, că în sfârşit se apropiau pesemne de pământ. S-a dat jos din cuşetă, având grijă să nu le trezească pe celelalte femei, apoi şi-a aranjat părul şi ciorapii pe întuneric. Când a urcat pe scara de fier, sus, pe punte, înfăşurându-şi şalul în jurul umerilor, vasul lor, Fortunate Wind, ocolea promontoriile portului, iar peninsula se vedea de jur împrejurul ei – ceea ce i-a umplut sufletul de o imensă bucurie şi uşurare după atâtea lungi săptămâni pe mare.

— Sunt superbe, nu-i aşa?

Anna a întors capul. Un tânăr blond, purtând o şapcă de fetru, stătea rezemat de balustrada babordului. A arătat cu mâna spre stânci, iar Anna a văzut păsările care o sculaseră din somn cu ţipetele lor aspre: pluteau într-un nor pe lângă peretele stâncii, rotindu-se şi sucindu-se, în conul de lumină al zorilor.

Anna a păşit în faţă, apropiindu-se la balustradă. I se părea că

semănau cu nişte pescăruşi mari, cu aripile negre la vârf şi albe dedesubt, cu capul de un alb intact, cu ciocul puternic şi pal. La un moment dat, una dintre păsări a planat jos, în faţa navei, atingând în zbor suprafaţa apei cu vârful aripii.

— Splendid, a spus ea. Ce sunt – petrei, sau gâşte-de-mare, poate?

— Sunt albatroşi! a exclamat radios tânărul. Sunt albatroşi adevăraţi ! Stai să vezi că frumosul ăsta vine înapoi. O să vină

peste câteva momente; dă târcoale vasului de ceva vreme.

Doamne Sfinte, ce senzaţie trebuie să fie – să zbori! Îţi poţi imagina?

Anna a zâmbit. Albatrosul s-a îndepărtat plutind în zbor, s-a întors şi a început să urce odată cu vântul.

— Albatroşii poartă noroc, e ceva extraordinar, a spus tânărul. Şi au o capacitate de zbor incredibilă. Se povesteşte despre unii albatroşi care ar fi venit în urma unor corăbii, luni şi luni de zile, indiferent de vreme, neîntrerupt – călătorind prin aer, împrejurul lumii uneori. Dumnezeu ştie pe unde or fi umblat şi ăştia şi ce-or fi văzut la viaţa lor!

Când pasărea s-a întors pe-o parte, s-a făcut aproape nevăzută, ca un ac alb şi pal pe necuprinsul cerului.

— Atât de puţine păsări sunt cu adevărat mitice, a continuat tânărul urmărind din ochi albatrosul. Adică, mai sunt şi corbii, presupun, şi poate o să spui că şi porumbeii au o semnificaţie deosebită, dar nu mai mult decât bufniţele, să zicem, sau vulturii. Albatrosul este cu totul special. Are o asemenea încărcătură. Un asemenea simbolism. Este aproape angelic; numai şi rostindu-i numele, simţi un fior de emoţie. Mă bucur nespus de mult că am văzut unul. Mă simt aproape înduioşat. Şi ce minunat, cum păzesc ei intrarea în port! Ce semn de bun augur pentru un oraş al căutătorilor de aur! I-am auzit ţipând în văzduh – asta m-a trezit din somn – şi am venit pe punte, fiindcă

nu puteam localiza sursa sunetelor. Am crezut întâi că erau porci.

Anna s-a uitat pe furiş la el. Oare tânărul o invita astfel să fie prieteni? Îi vorbea ca şi cum s-ar fi cunoscut bine, deşi în realitate de-abia dacă schimbaseră de formă câteva saluturi pe timpul voiajului de la Sydney – Anna stând mai mult în cabinele femeilor, iar tânărul, în cabinele bărbaţilor. Nici nu-i ştia numele.

Îl văzuse de la distanţă, desigur, însă nu-i făcuse nicio impresie, nici bună, nici rea. Observa acum că era un tip destul de excentric.

— Ţipetele lor m-au trezit şi pe mine, a spus ea, apoi a adăugat: Cred că ar trebui să mă duc să le scol şi pe celelalte femei. E păcat să piardă o asemenea privelişte.

— Nu, a spus tânărul. O, nu, te rog eu. Te superi? N-aş

suporta multă lume acum, foindu-se pe-aici. Nu la ora asta din zi. Precis, careva ar spune: „În locul crucii, albatrosul” sau „îl opreşte pe unul din trei”, apoi restul călătoriei s-ar irosi în dispute nesfârşite, fiecare încercând să reconstituie poemul41, ciondănindu-se unde şi în ce ordine vine cutare sau cutare vers, fiecare grozăvindu-se în faţa celorlalţi şi lăudându-se cu memoria lui. Hai să ne bucurăm cu adevărat de aceste clipe. Faptul zilei este un moment atât de intim, nu crezi? O oră atât de solitară. Se spune asta mereu despre miezul nopţii, dar mie miezul nopţii mi se pare extrem de sociabil, toată lumea laolaltă, dormind pe întuneric.

— Regret că ţi-am întrerupt singurătatea, a spus Anna.

— Nu, nu, a zis tânărul. O, nu. Singurătatea este o stare de care te bucuri cel mai bine în compania cuiva, a adăugat el cu un zâmbet larg, iar Anna a surâs şi ea. în special în compania unui suflet pereche, a continuat el întorcându-se din nou spre mare.

Este îngrozitor să te simţi singur şi să fii cu adevărat singur. Dar mie îmi place să mă bucur de singurătate atunci când nu sunt singur. Îl auzi? Ce splendoare! Va veni roată înapoi, imediat!

— Păsările mă fac întotdeauna să mă gândesc la corăbii, a spus Anna.

S-a întors spre ea, căscând ochii mari:

— Da? a zis el.

Anna s-a înroşit sub privirea lui directă. Ochii tânărului erau de un căprui intens. Avea sprâncene groase şi buze foarte cărnoase. Purta o şapcă de fetru cu cozorocul turtit; sub ea, părul era auriu-închis, cu cârlionţi rebeli în jurul tâmplelor şi deasupra urechilor. Neîndoielnic, se tunsese în urmă cu câteva luni, dar de-atunci nu mai călcase pe la frizer.

— E doar o fantezie de-a mea, a spus ea intimidându-se.

— Dar, te rog, povesteşte mai departe. Neapărat! Continuă.

— Corăbiile masive sunt atât de graţioase pe apă, a zis Anna în cele din urmă, întorcând privirea. În comparaţie cu ambarcaţiunile mai uşoare, vreau să spun. Dacă o navă este prea uşoară – şi saltă neputincioasă pe valuri –, nu are niciun pic de graţie în mişcări. Cred că este la fel şi în cazul păsărilor. Păsările 41 Aluzie la Balada bătrânului marinar de Samuel Taylor Coleridge (1772-1834).

mari nu sunt clătinate de vânt. Par întotdeauna atât de maiestuoase în văzduh. Ca albatrosul acesta. Văzându-l cum zboară, este ca şi cum ai vedea o corabie masivă spintecând valurile.

Se uita la albatros cum, rotindu-se prin aer, venea înapoi să

treacă prin dreptul vaporului. Anna a privit cu coada ochiului spre pantofii tânărului. Erau din piele maro, legaţi strâns cu şireturi, nici prea lucioşi, dar nici prea uzaţi, fără vreun alt indiciu din care să poată deduce de unde era originar tânărul.

După toate probabilităţile, venea să facă avere pe terenurile aurifere din Otago, la fel ca toţi ceilalţi bărbaţi de pe vas.

— Ai perfectă dreptate! a exclamat el. Da, într-adevăr! E cu totul altceva decât cum zboară o vrăbiuţă, nu-i aşa? Are greutate, masivitate – exact ca o corabie mare, exact la fel!

— Mi-ar plăcea să-l văd zburând când e furtună, a spus Anna.

— Ce dorinţă bizară! a zis tânărul încântat. Dar, da, dacă mă

gândesc mai bine, cred că simt şi eu la fel. Mi-ar plăcea şi mie să-l văd zburând când e furtună.

Tăceau amândoi acum. Anna aştepta ca tânărul să se prezinte, însă acesta nu i-a mai zis nimic, iar în scurt timp singurătatea lor s-a destrămat odată cu venirea celorlalţi pe punte. Tânărul a salutat-o scoţându-şi şapca, iar Anna a făcut o reverenţă; în clipa următoare, a dispărut de lângă ea. Anna s-a întors din nou spre ocean. Colonia de păsări rămăsese acum în urmă, iar cârâiturile şi ţipetele albatroşilor se pierduseră în văzduh, înghiţite de huruitul gros al vaporului şi de vuietul neîntrerupt al mării.

MERCUR ÎN PEŞTI; SATURN ÎN CONJUNCŢIE

CU LUNA

În care Cowell Devlin are o rugăminte; Walter Moody se arată

a fi un om de caracter; şi George Shepard este surprins în modneplăcut.

Începând din noaptea echinocţiului de toamnă, atât Anna Wetherell, cât şi Emery Staines rămăseseră încarceraţi în închisoarea din Tabăra Poliţiei. Cauţiunea pentru eliberarea provizorie a Annei fusese fixată la suma exorbitantă de opt lire, pe care ea nu putea spera să o poată plăti fără vreun ajutor din afară. De data asta, desigur, nu mai avea nicio comoară ascunsă

în cusăturile rochiei, pe care să o folosească drept garanţie, şi nici vreun funcţionar care să consimtă să achite datoria în numele ei. Emery Staines ar fi putut să-i dea el aceşti bani, dacă