lung din nou. După aceea, nimic. După aceea viaţa sa îşi va fi împlinit cercul destinului, iar el va putea să se odihnească în sfârşit.
PARTEA A TREIA
CASA ZĂDĂRNICIRII DE SINE
20 MARTIE 1866
42° 43’ 0” SUD 170° 58’ 0” EST
MERCUR ÎN VĂRSĂTOR
În care Moody transmite nişte informaţii vitale, iar SookYongsheng îi oferă un dar.
În 20 martie, Walter Moody se sculă cu noaptea în cap, sună
să i se aducă apă caldă şi se spălă stând în picioare la fereastră, de unde putu urmări, peste acoperişuri, cum cerul albastru-închis, dinainte de revărsatul zorilor, pălea treptat făcându-se cenuşiu, apoi bleu, iar după aceea minunat de auriu ca un gălbenuş proaspăt – până atunci era şi el gata îmbrăcat; pe urmă, coborând scările, strigă din mers să i se aducă pâinea prăjită unsă cu unt şi ouăle fierte tari. În drum spre restaurant, zăbovi pe culoar, aplecându-se cu urechea lângă uşa unei camere încuiate, situate la baza scărilor. Ascultând atent câteva clipe, percepu un zgomot ritmic şi hârâit, după care, satisfăcut că
personajul din cameră dormea încă buştean, îşi văzu mai departe de drum.
Restaurantul Hotelului Coroana era pustiu, în afară de prezenţa intermitentă a bucătarului, care îşi înăbuşi un căscat când îi aduse lui Moody ceainicul fierbinte şi un alt căscat când veni cu ediţia de dimineaţă a ziarului West Coast Times, cu paginile uşor jilave de la umezeala de peste noapte. Moody frunzări ziarul în timp ce mânca. Prima pagină era compusă în principal din anunţuri republicate. Băncile se întreceau oferind rate de dobândă competitive, fiecare promiţând cel mai bun preţ
pentru aur. Hotelierii se lăudau care mai de care cu avantajele excepţionale ale localurilor lor. Băcanii şi angrosiştii înşirau un inventar complet al mărfurilor lor, iar ştirile de navigaţie raportau ce pasageri plecaseră de curând şi ce pasageri sosiseră de curând. A doua pagină a ziarului era ocupată de o recenzie lungă
şi cam veninoasă a ultimei premiere de la Prinţul de Wales („de un gust atât de îndoielnic, încât – fiind sub orice critică – face inutilă orice critică”), plus câteva corespondenţe de la diverşi zvonişti despre terenurile aurifere din nord. Terminând de mâncat al doilea ou, Moody trecu la anunţurile sociale, unde ochii îi căzură pe două nume cunoscute lui. O ceremonie modestă fusese plănuită. Nicio dată nu fusese stabilită încă. Nu avea să urmeze nicio lună de miere. Cărţile de vizită şi diversele felicitări puteau fi adresate pe numele viitorului mire, care era
cazat la Hotelul Palace.
Moody se încruntă împăturind ziarul, se şterse la gură şi se ridică de la masă – însă nu logodna, nici faptul că fusese anunţată, era ceea ce îl frământa în timp ce urca scările ca să-şi ia pălăria şi haina, ci adresa indicată pentru primirea corespondenţei.
Căci Moody ştia foarte bine că Francis Carver nu mai locuia la Hotelul Palace. Camera lui de la Palace rămăsese la fel ca înainte, cu redingota atârnată în dulap, cufărul aşezat la picioarele patului şi aşternuturile în neorânduială. Continua să
ia micul dejun în restaurantul Palace în fiecare dimineaţă şi să
bea whisky în salonul de la Palace în fiecare seară. Plătea în continuare costul cazării, pe care proprietarul Hotelului Palace îl încasa, – din câte îşi putuse da seama Moody – fără să ştie că
oaspetele lui cel mai faimos achita două lire săptămânal pentru o cameră pe care nu o ocupa. Lumea nu avea habar că Francis Carver dormea noaptea în altă parte şi, dacă nu ar fi fost hazardul conjuncturii, nici Moody nu ar fi aflat, poate, că, după
seara în care avusese loc şedinţa de spiritism a văduvei, Carver dormise în fiecare noapte la Coroana, într-o odăiţă de lângă
bucătărie, de unde putea vedea nestingherit în lungul drumului cu hârtoape care venea de la Kaniere.
La ora şapte şi jumătate, Moody păşea deja hotărât pe Gibson Quay, înspre est, purtând o pălărie moale cu boruri late, pantaloni galbeni de moleschin, cizme de piele până la genunchi şi o scurtă de stofă neagră peste o cămaşă de dril gri. În ultima vreme, îmbrăca această costumaţie şase zile din şapte, spre marele amuzament al lui Gascoigne, care îl întrebase nu o dată
de ce renunţase la brâul roşu de pirat, care ar fi completat de minune acea ţinută vestimentară.
Moody îşi adjudecase un lot de exploatare minieră situat suficient de aproape de Hokitika încât să poată rămâne cazat în continuare la Hotelul Coroana. Acest aranjament îi diminua drastic câştigurile săptămânale, însă i se părea mai comod decât să doarmă într-un cort sub cerul liber, o experienţă la care se încumetase o singură dată, spre marele lui disconfort. Îi lua o oră
şi douăzeci de minute să ajungă pe jos la lotul lui de lângă
Hokitika; până la ora nouă, în fiecare dimineaţă, aşadar, el era deja la şaitrocul lui de pe malul râului, umplând găleţi cu apă, fluierând şi scoţând nisip cu lopata.
În realitate, Moody nu era un prospector prea îndemânatic: mai degrabă visa la bulgări de aur decât cernea pietrişul în
căutarea firicelelor de metal sclipitor. De prea multe ori, nisipul conţinând minereul preţios îi scăpa prin sita de la fundul şaitrocului, fiind luat de apă; alteori se întâmpla să golească
şaitrocul de două ori la rând, fără să găsească niciun grăunte de aur. Ce scotea el acolo era o nimica toată, în sensul că suma totală a venitului său săptămânal era mai mult sau mai puţin egală cu suma totală a cheltuielilor lui săptămânale, însă era o situaţie în care nu putea să mai trăiască. Ştia că ar fi trebuit să
dea curs sfaturilor uzuale şi să se asocieze cu un ortac sau chiar cu un grup mai mare. Şansa de a găsi aur se dubla în parteneriat cu altcineva, şi cu atât mai mult şansele se multiplicau în echipe de cinci sau şapte, sau nouă mineri. Dar era prea mândru pentru a accepta aşa ceva. Persevera, aşadar, de unul singur, imaginându-şi ceas de ceas, bulgărele de aur cu care ar fi putut să-şi făurească o altă viaţă. Noaptea, visele lui începură să
sclipească amăgitor, iar când era treaz, ajunsese să vadă licăriri de lumină în cele mai neverosimile locuri, încât, de multe ori, trebuia să se mai uite o dată, să clipească des sau să strângă
pleoapele câteva secunde.
Păşind peste râuleţul care forma hotarul de nord al lotului său, Moody rămase surprins văzând printre tufişuri conturul pal al unui cort şi, alături, rămăşiţele unui foc. Încremeni locului.
Îndeobşte, minerii din Hokitika îşi petreceau sfârşitul de săptămână în oraş, întorcându-se pe teren abia luni dimineaţa, cel mai devreme. De ce minerul acesta făcea notă aparte? Şi ce căuta, de fapt, pe bucata de pământ a altcuiva?
— Hei, salutare, strigă Moody, vrând să-l trezească pe intrusul din cort. Salutare!
Imediat, din cort se auzi un mârâit, urmat de mişcări haotice.
— Scuze, îngăimă un glas. Multe scuze... multe scuze...
Un cap de chinez, buimac de somn, apăru în deschizătura cortului.
— Nu deranj, zise el. Multe scuze.
