Camerista de la Coroana îi pusese în faţa uşii, pe culoar, cizmele proaspăt văcsuite; iar pe scrin îi aşezase frumos o vestă bordo, o cravată gri şi un guler înalt, cu vârfurile apretate în sus.

Îi periase şi îi călcase redingota, pe care i-o atârnase de fereastră, ca să nu se şifoneze peste noapte. Moody s-a ferchezuit cu multă migală, iar când în sfârşit a coborât la micul dejun, pipăindu-şi buzunarele de la vestă ca să se asigure că lanţul de la ceas era prins corect, clopotele de la capelă băteau deja ora opt. Peste o jumătate de oră, mergea spre nord, pe strada Revell, cu jobenul pe frunte şi cu valijoara de piele în mână.

În timp ce se apropia de Tribunal, Moody avu impresia că

toată Hokitika ieşise din casă pentru a asista la procesele din acea dimineaţă: coada celor care doreau să intre în clădire se întindea mult în lungul străzii, iar mulţimea ajunsă deja la uşă

ardea de nerăbdare să pătrundă înăuntru. Se aşeză şi el la coadă, înaintând cu paşi târşâiţi, odată cu ceilalţi, iar când îi veni rândul să intre, doi sergenţi cu mutre fioroase îl împinseră de la spate, instruindu-l grosolan să-şi ţină mâinile pe lângă corp, să

nu vorbească fără să fie întrebat şi să-şi scoată pălăria de pe cap când avea să fie anunţată venirea judecătorului în sală. Moody îşi croi drum printre oamenii adunaţi deja acolo, ţinându-şi servieta strâns la piept, şi apoi făcu un pas mare peste cordonul din faţă, ca să se aşeze pe banca rezervată reprezentanţilor baroului, lângă

avocaţii acuzării.

În calitate de avocat al apărării, Moody primise cu trei zile

înainte de proces lista martorilor citaţi de reclamant. Numele acestora fuseseră înşirate în ordinea prezentării lor pentru depunerea mărturiilor: reverendul Cowell Devlin; comandantul George Shepard; domnul Joseph Pritchard; şi domnul Aubert Gascoigne. Din această înşiruire, Moody şi-a putut face o idee destul de clară asupra unghiului de abordare pe care avocatul reclamantului avea să-l adopte în procesul intentat Annei. Lista martorilor pentru şedinţa de după-amiază era mult mai lungă: în dosarul Districtul Westland contra domnului Emery Staines, reclamantul ceruse să depună mărturie următoarele persoane: domnul Richard Mannering; domnul John Long Quee; domnul Benjamin Löwenthal; domnul Edgar Clinch; domnul Harald Nilssen; domnul Charles Frost; doamna Lydia Carver şi căpitanul Francis Carver. Primind în prealabil aceste documente, Moody se apucase imediat să îşi cizeleze strategia pledoariilor, în două

etape, întrucât ştia foarte bine că impresia creată dimineaţă avea să influenţeze mult verdictul pronunţat după-amiază.

În sfârşit, pendula bătu ora nouă, iar cei aşezaţi pe scaune fură rugaţi să se ridice. Mulţimea făcu linişte pentru sosirea în sală a domnului judecător Kemp, care urcă treptele podiumului, se instală greoi pe jilţ, flutură din mână spre membrii completului de judecată să se aşeze şi ei, apoi se achită de formalităţile necesare foarte expeditiv. Era un bărbat rumen la faţă, cu degete groase, cu obrazul bărbierit neted, cu o claie de păr sârmos, dar tuns ciudat, astfel încât îi stătea bufant peste urechi şi foarte turtit pe creştetul capului.

— Domnul Walter Moody pentru inculpată, spuse el citind numele din catastiful pe care îl avea în faţă. Şi domnul Lawrence Broham pentru reclamant, asistat de domnul Roger Harrington şi domnul John Fellowes de la Judecătoria de pace.

— Domnule Moody, domnule Broham, spuse el ridicând privirea peste ochelari ca să se uite la banca avocaţilor, ţin să

precizez două lucruri înainte de a începe. Primul: sunt foarte conştient de faptul că oamenii prezenţi în această sală de judecată nu au venit astăzi din dragoste pentru lege; însă noi suntem aici pentru a satisface cerinţele justiţiei, şi nu curiozitatea obscenă a asistenţei, indiferent cine este judecat şi indiferent ce acuzaţii i se aduc. Vă mulţumesc anticipat amândurora pentru bunăvoinţa de a vă limita, în întrebările pe care le veţi adresa domnişoarei Wetherell şi tuturor asociaţilor ei, la temele pertinente cazului. Referindu-vă la ocupaţia anterioară

a domnişoarei Wetherell, puteţi alege unul dintre termenii:

„femeie de stradă”, „damă de noapte” sau „membră a vechii profesii”. Am fost suficient de clar în această privinţă?

Avocaţii încuviinţară cu un murmur.

— Bun, spuse judecătorul Kemp. Al doilea lucru pe care doresc să îl menţionez l-am discutat deja cu fiecare dintre voi, în particular; îl repet acum, în folosul publicului. Cele şase capete de acuzare pe care le vom audia astăzi – fals în acte, stare de ebrietate şi gravă agresiune corporală, în cazul domnişoarei Wetherell, în această dimineaţă, şi, respectiv, fraudă, furt şi abandonarea proprietăţilor, în cazul domnului Staines, în această

după-amiază – sunt, sub nenumărate aspecte, interdependente, aşa cum sunt sigur că orice om cu învăţătură de carte din Westland ştie deja. Având în vedere această interpretare, consider prudent să amânăm sentinţa în cazul domnişoarei Wetherell până după audierea dosarului domnului Staines, astfel încât să fim siguri că fiecare proces este analizat prin prisma celuilalt. E clar totul? Perfect, zise el dând din cap spre uşier. Să

fie chemată inculpata.

În murmurele şi şoaptele mulţimii din sală, Anna a fost adusă din celulă. Moody, întorcându-se să o vadă, era mulţumit de impresia creată de clienta lui. Era slabă, dar nu mai părea famelică şi vlăguită, silueta subţire dându-i o alură feminină şi delicată, care nu mai avea nimic de-a face cu ideea de subnutriţie. Purta aceeaşi rochie neagră care-i aparţinuse soţiei răposate a lui Aubert Gascoigne şi se pieptănase simplu, cu un coc modest prins la ceafă. Uşierul o îndrumă spre boxa improvizată pentru acuzaţi, iar ea păşi în faţă, pentru a-şi pune mâna pe Biblia de la Tribunal. Depuse jurământul în şoaptă şi fără emoţie, apoi se întoarse spre judecător cu mâinile lejer împreunate în poală şi fără nicio expresie pe faţă.

— Domnişoară Anna Wetherell, spuse judecătorul. Te afli în faţa acestei instanţe pentru a răspunde la trei capete de acuzare.

Primul, plastografierea unei semnături pe un act de donaţie.

Cum te consideri, vinovată sau nevinovată?

— Nevinovată, domnule.

— Al doilea, stare de ebrietate şi conduită necorespunzătoare în data de douăzeci martie a acestui an. Cum te consideri, vinovată sau nevinovată?

— Nevinovată, domnule.

— Şi al treilea, gravă agresiune corporală asupra domnului Emery Staines. Cum te consideri, vinovată sau nevinovată?

— Nevinovată, domnule.

Judecătorul notă aceste declaraţii, apoi spuse:

— Domnişoară Wetherell, cunoşti negreşit faptul că această

instanţă de judecată nu are competenţa de a judeca un proces penal.

— Da, domnule.

— A treia învinuire care ţi se aduce poate îndreptăţi, eventual, un proces la o instanţă judecătorească superioară.

Dacă se va considera necesar să se procedeze astfel, vei rămâne în arest până la convocarea unui judecător şi a unor juraţi de la Curtea Supremă. Ai înţeles?

— Da, domnule, am înţeles.

— Bun, ia loc.

Anna luă loc.

— Domnule Broham, spuse judecătorul Kemp. Instanţa va asculta acum declaraţia acuzării.

— Vă mulţumesc, domnule.

Broham era un bărbat firav, cu o mustaţă roşcată sub nişte ochi umezi şi ageri. Se ridică în picioare, aranjând teancul de hârtii din faţa lui, paralel cu marginea mesei.

— Domnule judecător Kemp, onorată instanţă, doamnelor şi domnilor, începu el. Orice cetăţean destoinic cunoaşte, fără

putinţă de tăgadă, că fumul emanat din seminţele de mac constituie un drog primitiv prin tentaţiile lui, devastator prin efectele lui şi condamnabil prin asocierile lui, atât sociale, cât şi istorice. Astăzi vom examina un caz regretabil, sub acest aspect: o tânără care, prin patima ei pentru drog, a aruncat o pată

neagră nu numai asupra imaginii publice a oraşului Hokitika, dar şi asupra imaginii de ansamblu a recent înfiinţatului nostru District Westland...

Expunerea motivelor acuzării a fost de lungă durată. Broham le-a reamintit membrilor instanţei de judecată că Anna avusese o tentativă de a-şi pune capăt zilelor cu ceva timp în urmă, făcând o legătură între acea tentativă eşuată şi leşinul suferit în după-amiaza de 20 martie – „ambele situaţii”, a adăugat el pe un ton cinic, „cum era de aşteptat, au atras atenţia opiniei publice”.

A insistat îndelung asupra falsificării semnăturii lui Staines pe actul de donaţie, punând la îndoială astfel valabilitatea documentului în forma existentă şi subliniind cât de mult avea Anna de câştigat prin măsluirea actului. Trecând la acuzaţia de gravă agresiune corporală, s-a referit în general la caracterul periculos şi imprevizibil al consumatorului de opiu, apoi a descris rana prin împuşcare suferită de Staines, cu detalii atât de

plastice, încât o femeie din public a trebuit să fie ajutată să iasă

din sală. În încheiere, i-a invitat pe toţi cei de faţă să calculeze cât de mult opiu s-ar putea cumpăra cu două mii de lire sterline; apoi a întrebat, retoric, dacă opinia publică ar accepta ca o asemenea cantitate să fie plasată în mâinile unei persoane atât de depravate şi imorale ca domnişoara Anna Wetherell, fostă

femeie de stradă.

— Domnule Moody, spuse judecătorul după ce Broham se aşeză la loc. O expunere de motive din partea apărării.