Însă ştia că Lydia Wells voia să-i întindă o capcană, aşa că în final alese să răspundă foarte afabil, de fapt, repetând că el sosise în Hokitika doar de trei săptămâni şi că nu putea spera să

îşi formeze o opinie corectă despre personalitatea lui Gascoigne într-un interval de timp atât de scurt. Un asemenea deziderat ambiţios necesita mai mult decât trei săptămâni de observaţie şi analiză.

— Domnul Moody a fost pasagerul domnului Carver, interveni Gascoigne. A sosit pe Godspeed exact în seara când vasul a eşuat la ţărm.

Moody simţi cum îl traversează un val de nelinişte auzind această dezvăluire. Se folosise de un nume fals când îşi cumpărase biletul de călătorie pe Godspeed şi nu voia să se afle că el sosise în Hokitika la bordul acelui vas, ţinând seama de ceea ce văzuse în cală – sau îşi imaginase că văzuse – în ceasurile dinainte ca barcul să naufragieze. Se uită la văduvă, căutând pe chipul ei o undă de îndoială sau de dumirire, ceea ce ar fi putut demonstra că ştiuse de strigoiul însângerat din cala corăbiei.

Dar Lydia Wells zâmbea.

— Da? spuse ea măsurându-l pe Moody din cap până-n picioare. Atunci înseamnă că domnul Moody este un om foarte comun, de fapt.

— Cum aşa? zise înţepat Moody.

Văduva râse.

— Eşti un om norocos care dispreţuieşte ideea de noroc, spuse ea. Din păcate pentru dumneata, domnule Moody, am întâlnit nenumăraţi bărbaţi de acest fel.

Până ca Moody să se poată gândi cum să riposteze, doamna Wells luă un clopoţel de argint, sună tare din el şi anunţă, pe o voce voalată şi aproape şoptită, totuşi foarte pătrunzătoare, că

toţi cei care nu aveau bilet erau rugaţi să plece imediat, întrucât urma să înceapă şedinţa de spiritism.

VENUS ÎN VĂRSĂTOR

În care Sook Yongsheng uită să-şi ia banii; Lydia Wells devineisterică; şi noi primim un răspuns de pe tărâmul morţilor.

Cât de diferită era această adunare în comparaţie cu reuniunea clandestină care avusese loc la Hotelul Coroana în urmă cu trei săptămâni! Coroana găzduise un grup de doisprezece oameni, care, după sosirea lui Moody, a devenit un grup de treisprezece; aici, la Norocul Drumeţului, în camera din faţă, era adunat un grup de unsprezece, încercând să invoce un al doisprezecelea.

Charlie Frost, conform instrucţiunilor lui Joseph Pritchard, stătea cu ochii pe Lydia Wells, în timp ce aceasta îi conducea pe cei şapte deţinători de bilet în salonaşul unde Ah Sook şi Ah Quee, cu obrajii lucind sub machiajul unsuros, şedeau cu picioarele încrucişate sub corp, de o parte şi de cealaltă a căminului. Draperiile fuseseră trase la ferestrele încăperii, iar toate lămpile cu gaz, în afară de una, fuseseră stinse, învăluind salonaşul într-o licărire trandafirie. Deasupra acestei ultime lămpi fusese plasată o farfurie de tablă cu ulei de trandafiri pe un stativ metalic, iar lichidul, încălzit la căldura flăcării, umplea camera cu un plăcut parfum de roze.

Doamna Wells îi pofti pe bărbaţi să se aşeze pe scaunele care, în intervalul de timp în care ceilalţi musafiri plecaseră de la Norocul Drumeţului şi se risipiseră în noapte, fuseseră aranjate în formă de cerc în mijlocul camerei. Era multă nervozitate şi stânjeneală printre cei şapte oaspeţi când se aşezară. Unul dintre invitaţi chicotea piţigăiat; alţii rânjeau prosteşte şi îşi dădeau coate. Doamna Wells nu acordă nicio atenţie acestei agitaţii. Era ocupată să aranjeze cinci lumânări, în formă de stea, pe o farfurie, aprinzându-le apoi, una câte una. După ce aprinse lumânările şi stinse hârtiuţa răsucită cu care făcuse acest lucru, Lydia Wells se aşeză şi ea în cele din urmă şi spuse cu un glas care era dintr-odată şoptit şi confidenţial, că Anna Wetherell, în aceste câteva ceasuri, îşi pregătise mintea pentru iminenta comuniune cu morţii. Nu trebuia să i se vorbească atunci când avea să îşi facă intrarea în salonaş, căci orice tumult, fie el cât de mic, putea să îi tulbure starea de spirit, fapt ce putea la rândul lui să tulbure percepţiile văduvei. Consimţea prezenta adunare să

o ignore?

Prezenta adunare consimţi.

Consimţea prezenta adunare să sprijine în continuare percepţiile văduvei, menţinând o stare de receptivitate mentală pe toată durata evenimentului? Era de acord fiecare persoană din încăpere să îşi păstreze cugetul calm şi deschis, mădularele relaxate, respiraţia adâncă şi ritmică, atenţia perfect concentrată, aşa cum face un călugăr în timpul rugăciunii?

Confirmară şi acest lucru.

— Nu vă pot spune ce se va întâmpla în această cameră

astă-seară, continuă văduva, cu aceeaşi voce de intimă

complicitate. Poate că mobila va începe să se mişte. Poate că vom simţi adieri – suflul lumii subpământene, cum l-ar numi unii –

când spiritele din jurul nostru vor fi deranjate. Poate că răposaţii vor vorbi prin gura celor vii. Sau poate se vor revela prin prezentarea unui indiciu.

— La ce vă referiţi când spuneţi „indiciu”? întrebă unul dintre mineri.

Lydia Wells se uită calmă la vorbitor.

— Uneori, spuse ea încetişor, şi din motive necunoscute nouă, morţii nu pot să vorbească. Atunci când se întâmplă aşa, ei aleg să comunice în alte feluri. Am asistat la o şedinţă de spiritism în Sydney, unde s-a întâmplat acest lucru.

— Şi cum a fost?

Privirea doamnei Wells se voală parcă, devenind sticloasă.

— O femeie fusese ucisă în propria-i locuinţă, spuse ea, în împrejurări care erau un pic misterioase. La câteva luni după

moartea femeii, un grup select de adepţi ai spiritismului s-a întrunit în casa ei, ca să o contacteze.

— Dar cum a fost omorâtă?

— Câinele familiei a turbat, spuse Lydia Wells. În mod cu totul neobişnuit, animalul a atacat-o şi i-a sfâşiat beregata.

— Ce hidos!

— Sinistru.

— Împrejurările morţii ei erau dubioase, continuă văduva, nu în ultimul rând din cauză că acel câine a fost împuşcat înainte ca oamenii legii să-l poată supune unei analize de specialitate. Dar cazul a fost închis, iar soţul femeii, înnebunit de durere, a părăsit casa şi s-a îmbarcat pe o corabie, plecând în lume. Peste câteva luni, o servitoare care fusese angajată la ei a discutat această

chestiune cu un mediu. Am aranjat să ţinem o şedinţă de spiritism chiar în odaia în care această femeie fusese ucisă.

Un domn din grupul nostru – nu un mediu, dar o persoană

renumită în cercurile de spiritism – avea la el în acea seară un ceas de buzunar. Ceasul era vârât în buzunarul de la vestă, cu lanţul prins de pieptul hainei. Îl întorsese din buton, ne-a asigurat el după aceea, înainte de a sosi acolo, iar ceasul funcţiona, oricum, cu foarte mare precizie. Ei bine, în acea seară

– în timpul şedinţei de spiritism – s-a auzit un zbârnâit ciudat din vesta omului. L-am auzit toţi, întrebându-ne ce putea fi.