despre acest om şi nu voiam să îl las să obţină vreun profit.

Broham se încruntă.

— Ţi-ai însuşit aurul de la Aurora fiindcă nu voiai să achiţi cincizeci la sută din dividende, care i se cuveneau legal domnului Carver. Cu toate acestea, intenţionai să îi dai cincizeci de la sută

din aceeaşi comoară domnişoarei Wetherell. Este corect?

— Absolut corect.

— Te rog să mă ierţi dacă voi spune că intenţiile dumitale par cumva ilogice, domnule Staines.

— Ce este ilogic aici? zise tânărul. Voiam ca Anna să ia banii care i-ar fi revenit lui Carver.

— Din ce motiv?

— Fiindcă merită să-i aibă, iar el merita să-i piardă, spuse Emery Staines.

Alte râsete, mai numeroase de data asta. Moody începea să

se neliniştească: îl prevenise pe Staines să nu vorbească prea fantezist sau cu prea multă impertinenţă.

Când se făcu linişte din nou, judecătorul spuse:

— Domnule Staines, nu cred că este de competenţa dumitale să judeci ceea ce o persoană merită sau nu. Eşti rugat ca, pe viitor, să te limitezi strict la dumneata în afirmaţiile pe care le vei face aici.

Staines redeveni serios imediat:

— Am înţeles, domnule.

Judecătorul încuviinţă din cap.

— Continuă, domnule Broham, spuse el.

Brusc, Broham schimbă subiectul.

— Ai lipsit din Hokitika timp de peste două luni, spuse el. Ce a cauzat această perioadă de absenţă?

— Mi-e ruşine să spun, dar am fost sub influenţa opiului, domnule, zise Staines. Am fost uimit să descopăr, la întoarcere, că trecuseră peste două luni.

— Unde ai fost?

— Cred că am petrecut o mare parte din timp în spelunca de opiu din Chinatown, la Kaniere, spuse Staines. Dar nu sunt foarte sigur, totuşi.

Broham tăcu un moment.

— Spelunca de opiu, repetă el.

— Da, domnule, zise Staines. Proprietarul era un tip pe nume Sook. Ah Sook.

Broham nu voia să insiste asupra subiectului legat de Ah Sook.

— Ai fost găsit, în douăzeci martie, în coliba care a aparţinut cândva lui Crosbie Wells, spuse el. Ce făceai acolo?

— Presupun că îmi căutam comoara, spuse Staines. Doar că

eram cam buimac probabil – nu mă simţeam bine – şi nu-mi aminteam unde o îngropasem.

— Când ai căpătat prima oară dependenţa de opiu, domnule Staines?

— Prima oară când m-am atins de drog a fost în seara de paisprezece ianuarie.

— Cu alte cuvinte, exact în seara în care a murit Crosbie Wells.

— Aşa mi s-a spus.

— Ciudată coincidenţă, nu crezi?

Moody obiectă:

— Domnul Wells a murit din cauze naturale, spuse el. Nu văd cum o coincidenţă cu un eveniment natural poate avea vreo însemnătate.

— De fapt, spuse domnul Broham, la autopsie a ieşit la iveală

că în stomacul defunctului Crosbie Wells exista o cantitate mică

de laudanum.

— O cantitate mică, repetă Moody.

— Continuă interogatoriul, domnule Broham, spuse judecătorul. Stai jos, domnule Moody.

— Vă mulţumesc, domnule, îi spuse Broham judecătorului, întorcându-se apoi spre Staines. Poţi să-ţi explici cumva, domnule Staines, ce motiv ar fi avut domnul Wells să ingereze o oarecare cantitate de laudanum, împreună cu o mare cantitate de whisky?

— Poate că avea dureri.

— Ce fel de dureri?

— Sunt presupuneri, zise Staines. Din păcate, nu pot decât să presupun ce s-ar fi putut întâmpla: nu cunosc îndeaproape obiceiurile domnului Wells şi nici n-am fost cu el în acea seară.

Voiam doar să spun că laudanumul este administrat, adesea, pentru uşurarea durerilor sau pentru a înlesni somnul.

— Nu şi când ai băut întâi o sticlă de whisky.

— Cu certitudine, nu aş încerca o asemenea combinaţie. Dar nu pot vorbi în numele domnului Wells.

— Dumneata iei laudanum, domnule Staines?

— Doar când mi se prescrie, nu ca o dependenţă uzuală.