— Nu e mort.
Devlin încuviinţă din cap; se aşteptase la acest răspuns ferm.
— De unde ştii asta?
Anna nu răspunse, aşa că Devlin repetă mai tăios:
— De unde ştii asta, domnişoară Wetherell?
— Am primit mesaje, spuse Anna în cele din urmă.
— De la domnul Staines?
— Da.
— Ce fel de mesaje?
— Sunt personale.
— Şi cum ţi le comunică?
— Nu prin cuvinte.
— Atunci, cum?
— Pur şi simplu, îl simt.
— Îl simţi?
— În capul meu.
Devlin suflă lung pe nări.
— Presupun că pui la îndoială cuvintele mele acum, zise Anna.
— Cu siguranţă, da, spuse Devlin. Cumva, afirmaţia asta e la unison cu gestul dumitale de fraudare, din păcate.
Punând brusc mâna peste hârtia ascunsă la pieptul ei, Anna izbucni cu năduf:
— Dumneata vorbeşti, care-ai dosit asta atâta timp?
Devlin se uită furios la ea. Deschise gura pregătindu-se să
riposteze, dar în momentul acela auzi paşi urcând vioi treptele de la verandă, apoi zăngănitul clanţei, urmat de vuietul subit al străzii când uşa din faţă se deschise spre interior şi cineva intră
în casă. Anna se uită cu ochi speriaţi la Devlin. Văduva se întorsese de la Tribunal şi o striga din hol pe Anna.
SATURN ÎN FECIOARĂ
În care George Shepard nu desemnează un adjunct; Quee Longeste luat drept altcineva; şi Dick Mannering trage linie.
George Shepard îşi petrecuse dimineaţa de 20 martie supraveghind diverse livrări de materiale şi articole din fier la şantierul viitorului penitenciar de la Seaview, care, la două luni după demararea lucrărilor de construcţie, arăta din ce în ce mai impunător. Zidurile fuseseră ridicate, coşurile fuseseră zidite cu cărămizi şi în interiorul clădirii principale uşile fortificate fuseseră montate în tocurile lor de oţel. Rămăseseră încă multe detalii de pus la punct, desigur: lămpile nu fuseseră livrate deocamdată; în bucătăria penitenciarului lipsea soba de gătit; nu existau încă geamuri la ferestrele locuinţei temnicerului; groapa de sub spânzurătoare nu fusese încă săpată, însă una peste alta totul se mişcase minunat de repede mulţumită „donaţiei” de patru sute de lire sterline din partea lui Harald Nilssen şi a finanţărilor suplimentare, achitate în cele din urmă, de la Comitetul pentru aşezăminte publice din Westland, Comitetul oraşului Hokitika şi Consiliul municipal. Shepard prezisese că
puşcăriaşii puteau fi mutaţi de la Tabăra Poliţiei înainte de sfârşitul lunii aprilie, iar câţiva dintre ei dormeau deja noaptea pe şantierul de la Seaview, păziţi de Shepard, care prefera, acum când închisoarea era aproape gata, să înnopteze şi el acolo şi să
mănânce o cină rece.
Când clopotul din Capela metodistă bătu ora douăsprezece la amiază, Shepard se afla în viitorul azil, săpând o groapă pentru latrină. Când sunetul clopotului se auzi de jos din oraş, şeful de echipă le strigă puşcăriaşilor să ia o pauză. Shepard puse jos cazmaua, se şterse pe frunte cu mâneca de la cămaşă şi se căţără vioi afară din hazna, observând în acel moment un tânăr cu păr roşcat, care stătea dincolo de poarta de fier, zgâindu-se prin grilaj şi aşteptând să poată vorbi cu cineva.
— Domnule Everard, spuse Shepard venind spre el.
— Domnule Shepard.
— Ce vânt te-aduce la Seaview în această dimineaţă? Sper că
nu pura curiozitate, da?
— Am venit cu speranţa să pot avea o întrevedere cu dumneavoastră, domnule.
— Nădăjduiesc că n-a trebuit să aştepţi prea mult.
— Nu, deloc.
— Vrei să intri? Pot să chem pe cineva să descuie poarta.
Shepard continua să transpire din cauza efortului dinainte şi se tamponă pe frunte a doua oară cu mâneca.
— E-n regulă, spuse bărbatul. Am doar un mesaj.
