— Împreună din nou, spuse Mannering sumbru. Visând la Anglia, pe naiba. Mai degrabă „Coşmar englezesc”.
— Nenorocos, spuse Ah Quee.
— Nenorocos pentru tine sau nenorocos pentru mine?
Ah Quee nu răspunse, fiindcă nu înţelesese întrebarea; dintr-odată, Mannering începu să râdă scuturând din cap.
— E în natura contractului obligatoriu de muncă, din păcate, să nu ai niciodată noroc. Când semnezi un contract, orice contract, ai renunţat la noroc, pricepi? Un contract trebuie respectat, înţelegi: mai devreme sau mai târziu, trebuie să dai socoteală. Un om norocos, am spus-o de nenumărate ori, este un om care a fost norocos cândva, iar după aceea a învăţat şi el câte ceva despre investiţii. Norocul nu ţi se arată decât o singură dată, şi întotdeauna din pură întâmplare. Contractele se repetă însă.
Investiţiile şi obligaţiile hârţogăria, afacerile. O să-ţi mai spun un lucru, pe care îmi place să-l repet: cine vrea să aibă şansa de a-i surâde norocul, niciodată nu-şi va pune iscălitura pe vreo bucată
de hârtie pe care n-a scris-o el. Eu aşa am făcut, Johnny Quee.
Nu mi-am pus niciodată semnătura pe vreun contract care n-a fost întocmit de mine.
— Foarte bine, zise Ah Quee.
Mannering se uită furios la el.
— Presupun că nu vei fi atât de nătărău încât să încerci să
mă tragi pe sfoară din nou. De două ori până acum ai încercat să-mi tragi preşul de sub picioare: o dată cu Aurora, şi o dată cu
Anna. Şi ţine minte, eu ştiu să număr.
— Foarte bine, spuse Ah Quee din nou.
Mannering îi dădu înapoi înscrisul.
— În fine, nu mă îndoiesc că te bucuri să scapi de Aurora. Iar cu Visând la Anglia, nu-ţi face griji. Acolo, merge treaba.
— Nu e lot steril? spuse Ah Quee cu viclenie.
— Nu, acolo nu, zise Mannering. Pe cuvântul meu de-onoare.
O să te descurci bine pe lotul ăsta, Visând la Anglia! A fost scormonit bine terenul, s-au scos bulgări de aur, dar a rămas o sumedenie de aur mărunt prin deşeurile de la mină. Ideal pentru unul ca tine. Un om care ştie să caşte ochii bine. N-o să faci tu avere din ce scoţi de-acolo, Johnny Quee, dar care dintr-ai voştri s-a îmbogăţit vreodată?
Ah Quee clătină din cap.
— Du-te înapoi la Kaniere, spuse Mannering în cele din urmă
şi intră înapoi în local.
VENUS ÎN PEŞTI
În care capelanul îşi pierde cumpătul, iar văduva pierde oluptă.
— Dar cine este acesta? spuse Lydia Wells. Un om al Bisericii?
Apăruse în cadrul uşii zâmbind ironic, trăgând pe rând de vârful fiecărui deget, ca să-şi scoată mănuşile; Anna şi Devlin se uitau la ea amuţiţi şi îngroziţi, de parcă ar fi fost prinşi săvârşind un oribil păcat trupesc, deşi Anna era la fereastră, cu palma apăsată în continuare pe piept, iar Devlin şedea pe sofa, de unde sări în picioare, înroşindu-se cumplit.
— Doamne Sfinte! spuse Lydia Wells scoţând o mână
lăptoasă din mănuşă şi vârând-o apoi sub cotul celuilalt braţ, ca să desfacă butonii de la cealaltă mănuşă. Parcă aţi fi două oi rătăcite, amândoi!
— Bună dimineaţa, doamnă Wells, spuse Devlin recăpătându-şi glasul în cele din urmă. Numele meu este Cowell Devlin. Sunt capelanul viitorului penitenciar de la Seaview.
— Ce prezentare şarmantă spuse Lydia Wells. Ce cauţi în salonul meu?
— Purtam o... discuţie teologică, spuse Devlin. La o cană de ceai.
— Se pare că aţi uitat de ceai.
— Abia am opărit frunzele, spuse Anna.
— Aşa vasăzică, spuse Lydia Wells fără să privească spre tavă. Bun, în cazul ăsta, şansa a făcut să sosesc exact la timp!
Anna, fugi şi mai adu o cană. O să vă ţin companie. Am o mare pasiune pentru dezbaterile teologice.
Aruncând o privire disperată spre Devlin, Anna încuviinţă din cap, băgă fruntea în pământ şi ieşi iute din cameră.
— Doamnă Wells, şopti repede Devlin, în timp ce paşii Annei se îndepărtau pe coridor. Îmi permiteţi să vă pun o întrebare foarte ciudată, cât timp suntem singuri?
Lydia Wells îi zâmbi.
— Eu îmi câştig existenţa răspunzând la întrebări ciudate, zise ea. Iar dumneata, mai ales, ar trebui să ştii că noi nu suntem niciodată singuri.
— Da, da, spuse Devlin simţindu-se stânjenit. Dar, iată
