— Când Banca Centrală a publicat anunţul în ziar la sfârşitul lunii martie, informând că, de fapt, aurul descoperit era sub formă de plăcuţe şi, prin urmare, identificabil ca sursă.

Broham se întoarse spre judecător.

— Rog instanţa să noteze că acest anunţ a apărut în West Coast Times în data de douăzeci şi trei martie a acestui an.

— S-a notat, domnule Broham.

Broham se întoarse din nou spre doamna Carver.

— Aţi sosit în Hokitika în ziua de joi, douăzeci şi cinci ianuarie 1866, cu vaporul Waitako, spuse el. Imediat după ce aţi debarcat de pe vas, v-aţi adresat Tribunalului pentru a cere revocarea vânzării proprietăţii – casa şi terenul –, care aparţinuse soţului dumneavoastră răposat. Este corect?

— Da, este corect.

— Cum aţi aflat de moartea domnului Wells?

— Domnul Carver mi-a comunicat personal această veste, spuse doamna Carver. Fireşte, am pornit spre Hokitika cât am

putut de repede. Mi-aş fi dorit să fiu prezentă la înmormântare, dar, din păcate, am ajuns prea târziu.

— În momentul când aţi părăsit oraşul Dunedin, ştiaţi că din averea domnului Wells făcea parte şi o comoară de provenienţă

necunoscută?

— Nu. Abia când am ajuns în Hokitika, am citit despre asta în West Coast Times.

— Înţeleg totuşi că aţi vândut casa şi localul din Dunedin înainte de plecare.

— Da, într-adevăr, spuse doamna Carver. Dar nu a fost o hotărâre atât de radicală pe cât ar putea părea. Lucrez în domeniul divertismentului, iar populaţia din Dunedin nu mai este cum era odată. De multe luni mă gândeam să mă mut pe Coasta de Vest şi, de aceea, citeam cu atenţie ziarul West Coast Times, dorind să fiu la curent cu viaţa mondenă de aici. Când am aflat de moartea lui Crosbie, mi s-a părut pretextul perfect.

Puteam să o iau de la capăt într-un loc unde afacerile aveau şanse să prospere şi, totodată, puteam să fiu aproape de mormântul lui, ceea ce îmi doream foarte mult. Aşa cum am spus, noi doi nu am avut şansa să ne împăcăm înaintea morţii lui, iar despărţirea aceasta mă marcase profund.

— Dumneavoastră şi domnul Wells trăiaţi despărţiţi în momentul morţii lui, nu-i aşa?

— Aşa este.

— De cât timp trăiaţi despărţiţi?

— De vreo nouă luni, cred.

— Care a fost motivul separării?

— Domnul Wells îmi trădase încrederea, spuse doamna Carver, fără alte aplicaţii.

Aruncând o privire timorată spre judecător, Broham insistă:

— Doamnă Carver, vreţi, vă rog, să dezvoltaţi subiectul?

Zvârlind trufaşă din cap, doamna Carver spuse:

— Domnul Wells necinstise în mod odios o tânără care se afla în grija mea. Din această cauză, am avut o ceartă îngrozitoare cu el, iar la scurt timp după acest scandal Crosbie a plecat din Dunedin. Nu ştiam unde se dusese, şi nici n-am mai primit vreo veste de la el. Abia când am citit necrologul lui, în West Coast Times, am descoperit unde se stabilise.

— Tânăra aceea...

— Domnişoara Anna Wetherell, spuse doamna Carver pe un ton înţepat. Făcusem un gest de caritate faţă de ea, luând-o la mine în casă, lucru pentru care, aşa cum singură a recunoscut,

mi-a fost foarte recunoscătoare. Domnul Wells a făcut de ocară

acea faptă de caritate, iar domnişoara Wetherell a batjocorit mărinimia mea.

— Relaţia dintre domnişoara Wetherell şi domnul Wells a continuat şi după ce amândoi s-au mutat în Hokitika?

— N-am nici cea mai vagă idee, spuse doamna Carver.

— Vă mulţumesc, doamnă Carver. Nu mai am alte întrebări.

— Mulţumesc, domnule Broham, spuse ea cu seninătate.

Moody îşi împingea deja scaunul în spate, aşteptând ca judecătorul să-l invite să se ridice.

— Doamnă Carver, spuse el cu promptitudine când a fost invitat să interogheze martora. În luna martie 1864, soţul dumneavoastră răposat, Crosbie Wells, a descoperit un filon de aur în Valea Dunstan, este corect?

Doamna Carver se arătă vizibil surprinsă de această

întrebare, dar după o scurtă pauză, răspunse:

— Da, este corect.

— Dar domnul Wells nu a declarat la bancă această comoară.

Este corect şi asta?

— Da, este corect şi asta.

— În schimb, a angajat o escortă privată, care să transporte minereul din Dunstan în Dunedin, unde dumneavoastră, soţia lui, l-aţi primit.

O undă de alarmă trecu peste chipul doamnei Carver.

— Da, zise ea cu circumspecţie.

— Ne puteţi descrie cum a fost depozitat minereul şi apoi transportat de pe terenul minier?

Doamna Carver părea încurcată, însă în mod evident întrebările lui Moody o luaseră pe nepregătite, iar acum nu avea timp să născocească un alibi.

— Minereul a fost depozitat într-un seif, spuse ea în cele din urmă. Seiful a fost încărcat într-o căruţă, iar căruţa a fost escortată la Dunedin de o echipă de oameni – înarmaţi, desigur.

În Dunedin, eu am preluat seiful, i-am plătit pe cărăuşi şi i-am scris imediat domnului Wells, ca să-l anunţ că seiful ajunsese cu bine la destinaţie, iar după aceea, el a trimis cheia de la seif.

— Cine a angajat escorta pentru aur, dumneavoastră sau domnul Wells?