— De ce ai venit să locuieşti aici?
— Fiindcă mi-ai făcut o ofertă, iar eu am acceptat-o.
— Care a fost oferta mea?
— Te-ai oferit să achiţi datoria mea faţă de domnul Clinch, de vizavi, şi mi-ai spus că pot veni să locuiesc aici şi să-ţi ţin companie, cu condiţia să te ajut pe plan profesional.
— Şi eu mi-am respectat angajamentul?
— Da, spuse Anna pe un ton amărât.
— Mulţumesc, zise văduva, care nu-şi luase ochii de la chipul lui Devlin şi nici nu se atinsese de cana ei cu ceai. Cât despre faptul că aş ţine-o „din scurt”, cum te-ai exprimat dumneata, mi se pare uimitor cum de poţi avea obiecţii faţă de o viaţă virtuoasă
şi austeră, regretând – cum spuneai – faptul că nu are niciun fel de „libertăţi”! Libertate să facă anume ce? Libertate să se înhăiteze exact cu acei bărbaţi care, cândva, au necinstit-o şi au profitat de ea? Libertatea să se drogheze până-şi pierde simţirile în spelunca unui chinez?
Devlin nu se putu abţine să nu riposteze vehement.
— Dar de ce i-ai făcut acea ofertă, doamnă Wells? De ce te-ai oferit să plăteşti datoriile băneşti ale domnişoarei Wetherell?
— Din grijă faţă de fată, fireşte.
— Aiurea, spuse Devlin.
— Ba nicidecum, spuse Lydia Wells. Mă preocupă enorm binele Annei.
— Uită-te la ea! Sărmana fată s-a împuţinat la trup, de n-a mai rămas din ea nici jumătate din cât era acum o lună; nu poţi nega asta. E înfometată. Dumneata o ţii înfometată.
— Anna, spuse din vârful buzelor Lydia Wells, de parcă ar fi scuipat numele fetei. Te ţin eu înfometată?
— Nu, zise Anna.
— În opinia ta, eşti lihnită de foame?
— Nu, zise Anna din nou.
— Scuteşte-mă de teatrul ăsta ieftin, spuse Devlin, care începuse să se înfurie. Nu-ţi pasă nici cât negru sub unghie de fata asta. Nu-ţi pasă deloc de ea, aşa cum nu-ţi pasă de nimeni, în general, şi din câte-am auzit eu, indiferenţa asta cinică e tipică
pentru dumneata.
— Încă o acuzaţie teribilă, spuse Lydia Wells. Şi de la cine, mă rog? Tocmai de la capelanul unei închisori! Presupun că ar trebui să-mi apăr reputaţia. Anna, spune-i bunului reverend ce-ai făcut tu cât timp ai fost la Dunedin.
A urmat o pauză. Devlin aruncă o privire spre Anna, pierindu-i cumva aplombul de până atunci.
— Spune-i ce-ai făcut, insistă Lydia Wells.
— Am fost şarpele pe care l-ai încălzit la sân, spuse Anna.
— Însemnând ce, mai precis? Spune-i exact ce-ai făcut.
— M-am culcat cu soţul tău.
— Da, zise Lydia Wells. L-ai sedus pe soţul meu – pe domnul Wells. Acum spune-i bunului reverend ce am făcut eu, ca
răzbunare?
— M-ai expediat la Hokitika, zise Anna.
— În ce stare?
— Eram gravidă.
— Al cui era copilul, mă rog?
— Al soţului tău, şopti Anna. Copilul lui Crosbie.
Devlin era uluit.
— Prin urmare, te-am alungat, spuse văduva mişcând din cap. Susţin eu în continuare că reacţia mea a fost corectă?
— Nu, zise Anna. Ai recunoscut că ai greşit. Mi-ai cerut să te iert. Şi de mai multe ori chiar.
— Eşti absolut sigură? zise doamna Wells, chipurile uimită.
Potrivit bunului nostru reverend, aici de faţă, mie nu-mi pasă
nicidecum de binele semenilor mei şi, probabil, cu atât mai puţin de o persoană care mi-a înşelat încrederea în propria-mi casă, seducându-mi soţul! Eşti absolut sigură că sunt capabilă să cer iertare pentru o faptă greşită?
— Ajunge, spuse Devlin ridicând mâinile. Ajunge.
