bănească dorită de văduvă. Avea doamna Wells ceva de spus?
Nu, nu avea nimic de spus, dar i-a zâmbit larg lui Aubert Gascoigne când a ieşit din Tribunal, moment în care el a observat că văduvei îi străluceau ochii.
— Hei, salutare, Gascoigne!
Gascoigne rămăsese privind în gol. Clipind, spuse:
— Da?
La uşă apăruse colegul lui, Burke, cu un plic gros în mână.
— Jimmy Shaw mi-a zis că te pricepi la asigurările maritime.
— Aşa e, spuse Gascoigne.
— Te deranjează să mai preiei un dosar? E o chestie care tocmai a apărut adineauri.
— Ce fel de „chestie”? întrebă Gascoigne privind încruntat spre plic.
— O scrisoare de la John Hincher Garrity, spuse celălalt ridicând plicul. Se referă la una dintre epavele de pe bancul de nisip. Godspeed e numele ambarcaţiunii.
— O să arunc o privire, spuse Gascoigne întinzând mâna după plic.
— Bravo, eşti băiat bun.
Plicul, pe care se vedea ştampila poştei din Wellington, fusese deschis deja. Gascoigne scoase hârtiile dinăuntru. Primul document era o scurtă scrisoare de la John Hincher Garrity, parlamentar pentru circumscripţia electorală Heathcote din Canterbury. Politicianul îl împuternicea pe un reprezentant al Tribunalului din Hokitika să acţioneze drept agent al său pentru obţinerea unor fonduri din contul privat al Clubului Garrity, deschis la Banca Noii Zeelande. Avea credinţa că documentele anexate vor lămuri îndeajuns problema şi îi mulţumea anticipat reprezentantului amintit pentru eforturile sale. Gascoigne puse la o parte această scrisoare şi trecu la următorul document. Era vorba tot despre o scrisoare adresată Clubului Garrity, pe care John Hincher o anexa documentelor din plic.
Hokitika, 25 februarie 1866
Domnilor,
Vă scriu pentru a vă informa despre regretabilul naufragiu albarcului Godspeed, al cărui căpitan am fost până foarte de curând.
Vasul a eşuat pe periculosul banc de nisip din Hokitika.
Proprietarul barcului, domnul Crosbie F. Wells, a decedat decurând, iar eu mă ocup de rezolvarea problemelor în numele său.
Înţeleg că, prin cumpărarea vasului Godspeed, domnul Crosbie F.
Wells a moştenit toate poliţele de asigurare existente de la fostulproprietar A. Lauderback, membru al Clubului Garrity, şi prinurmare, că vasul Godspeed este protejat şi garantat de numita autoritate. Caut acum să obţin toate fondurile desemnate de domnul Lauderback pentru acest scop, pentru a înlesni îndepărtarea epavei. Anexez prezentei lista completă cu toate cheltuielile, contractul de vânzare, chitanţe, anunţuri, inventare etc., şi rămân,
Al dumneavoastră,
Francis W. R. Carver
Gascoigne se încruntă. Ce voia Carver cu asta? În niciun caz Crosbie Wells nu cumpărase Godspeed; Carver însuşi cumpărase ambarcaţiunea, folosindu-se de numele fals „Wells”. Gascoigne frunzări celelalte hârtii din plic, pe care, în mod evident, Carver i le trimisese domnului Garrity, ca dovadă a legalităţii revendicării lui. Trecu peste constatarea autorităţii portuare privind starea epavei, peste o situaţie contabilă a tuturor datoriilor înregistrate, plus nenumărate chitanţe şi înscrisuri de mână, până când găsi, la fundul teancului, un exemplar – probabil exemplarul lui Carver – al contractului de vânzare pentru barcul Godspeed.
Gascoigne luă hârtia şi se uită atent la semnătură. Actul fusese semnat de un Francis Wells! Ce joc făcea Carver? Uitându-se încă o dată la semnătură, Gascoigne observă că bucla largă de lângă majuscula F putea foarte bine să fie un C... da! Exista chiar un punct de cerneală plasat din întâmplare între „C” şi „F”.
Cu cât se uita mai mult, cu atât ambiguitatea se limpezea pentru el: Carver se semnase cu acel nume fals, având în minte exact situaţia de acum. Gascoigne scutură din cap, apoi, după un moment, râse tare.
— Ce te-amuză aşa? spuse Burke ridicând privirea.
— O, n-are importanţă, un fleac, spuse Gascoigne.
— Dar ai râs, insistă Burke. Care-i gluma?
— Nu-i nicio glumă, spuse Gascoigne. Mi-am exprimat admiraţia, atâta tot.
— Admiraţia? Pentru ce?
— Pentru o treabă bine făcută, spuse Gascoigne.
Puse scrisorile la loc în plic şi se ridică în picioare, intenţionând să ducă de îndată la bancă scrisoarea de împuternicire trimisă de John Hincher Garrity, dar exact în acel moment uşa de la sală se deschise şi Alistair Lauderback păşi înăuntru, urmat, ca două umbre, de Jock şi Augustus Smith.
— Ah, zise Lauderback observând scrisoarea din mâna lui Gascoigne. Înseamnă că am picat la tanc. Da, am primit şi eu un mesaj de la Garrity în dimineaţa asta. S-a produs o confuzie şi am venit aici să lămuresc lucrurile.
— Domnul Lauderback, presupun, spuse Gascoigne pe un ton sec.
— Vreau să discut între patru ochi cu judecătorul, anunţă
Lauderback. E urgent.
— Judecătorul este la dejun în momentul de faţă.
— Unde anume?
— Nu ştiu, din păcate, spuse Gascoigne. Sesiunea de după-amiază începe la ora două; sunteţi bine-venit să aşteptaţi până atunci. Scuzaţi-mă, domnilor.
