— Înţeleg că actul de vânzare este actualmente în posesia dumneavoastră?

— Da.

— Cum a ajuns în posesia dumneavoastră, vă rog?

— Mi l-a încredinţat domnul Wells, spuse Carver.

— Şi când v-a încredinţat el acest document?

— La momentul vânzării, spuse Carver.

— Care a fost...?

— În mai, spuse Carver. Anul trecut.

— Cu alte cuvinte, imediat înainte ca domnul Wells să decidă

să plece din Dunedin şi să se stabilească în Valea Arahura.

Carver nu putea nega acest lucru.

— Da, spuse el.

— Ce l-a determinat pe domnul Wells să vă încredinţeze acest act de vânzare? întrebă Moody.

— Motivul a fost să pot acţiona ca reprezentant al lui, spuse Carver.

— Dacă survenea vreo boală, adică, spuse Moody. Sau moartea.

— Da, zise Carver.

— Ah, spuse Moody. Acum, daţi-mi voie să văd dacă am înţeles bine totul, domnule Carver. Vasăzică, la începutul anului trecut domnul Wells era posesorul de drept al unei cantităţi de minereu de aur valorând câteva mii de lire, pe care îl extrăsese dintr-un teren de exploatare din Valea Dunstan. Minereul era depozitat într-un seif la reşedinţa lui din Dunedin, unde locuia soţia lui, o veche şi foarte bună cunoştinţă de-a dumneavoastră.

În mai, domnul Wells s-a întors acasă, în Dunedin, de pe terenurile miniere din Dunstan şi, fără să-i spună nevestei, a golit seiful. Imediat după aceea, a folosit întreaga comoară pentru a cumpăra barcul Godspeed, v-a încredinţat dumneavoastră atât corabia, cât şi exploatarea ei, şi, fără să stea pe gânduri, a fugit în Hokitika, neinformând pe nimeni despre destinaţia şi planurile lui. Desigur, mai adăugă Moody, am pornit de la ipoteza că

domnul Wells, şi nu vreo altă persoană, a fost cel care a scos aurul din seif. Dar cum altminteri ar fi putut el să cumpere Godspeed, de fapt? Nu deţinea niciun fel de acţiuni sau titluri de valoare – suntem absolut siguri de acest lucru –, iar transferul de proprietate, publicat în Otago Witness în data de paisprezece mai a acelui an, specifica explicit că ambarcaţiunea a fost cumpărată

cu aur.

Carver se uită urât la Moody.

— Aţi omis-o pe târfă, spuse el. Ea a fost motivul pentru care el a plecat din Dunedin. Ea a fost motivul pentru care el s-a despărţit de Lydia.

— Poate că da, însă ţin să vă corectez, subliniind faptul că

domnişoara Wetherell nu era, pe atunci, o membră a vechii

profesii, spuse Moody. Biletul la ordin completat de domnul Richard Mannering, pe care eu l-am prezentat în faţa instanţei în această dimineaţă, indică explicit că domnişoara Wetherell urma să fie dotată cu o rochie adecvată, un pistol cu cremene, parfumuri, jupoane şi toate celelalte articole „de care duce lipsă

în prezent”. Instrumentul de plată este datat din iunie anul trecut.

Carver nu spuse nimic.

— Să nu vă supăraţi, spuse Moody după câteva clipe, dacă

ţin să remarc că domnul Wells nu pare să fi beneficiat prea mult de pe urma evenimentelor desfăşurate la Dunedin în mai anul trecut. Dumneavoastră, în schimb, se pare că aţi beneficiat foarte mult.

Judecătorul a aşteptat până când Carver s-a aşezat în sală, lângă soţia lui, apoi a cerut să se facă linişte.

— Perfect, domnule Moody, spuse el împreunându-şi mâinile.

Constat că ai o direcţie clară aici şi îţi voi permite să continui cu argumentarea începută, deşi ţin să remarc că am deviat, am impresia, destul de mult de la linia discuţiilor, aşa cum a fost ea fixată în buletinul de azi-dimineaţă. Bun. Ai prezentat numele a doi martori pentru apărare.

Moody se înclină respectuos.

— Da, domnule.

— În cazul martorilor apărării, domnul Moody va formula interogatoriul, iar domnul Broham va proceda la interogatoriul încrucişat, spuse judecătorul şi, consultându-şi catastiful, ridică

privirea peste ochelari şi spuse:

— Domnul Thomas Balfour.

Domnul Balfour a fost adus din încăperea unde aştepta să fie chemat să depună mărturie în proces.

— Domnule Balfour, spuse Moody după ce acesta depuse jurământul. Lucraţi în domeniul transporturilor maritime, nu-i aşa?

— Da, domnule Moody, de vreo doisprezece ani deja.

— Înţeleg că reprezentaţi interesele domnului Lauderback în această branşă.

— Da, într-adevăr, spuse Balfour pe un ton vesel. Mă ocup de afaceri pentru domnul Lauderback din iarna anului 1861.

— Puteţi, vă rog, să descrieţi cea mai recentă tranzacţie dintre domnul Lauderback şi Balfour Shipping?

— Cu siguranţă, zise Balfour. Când domnul Lauderback a sosit prima oară în Hokitika, în ianuarie, a venit prin Alpi, cum

vă amintiţi, poate. Cufărul şi celelalte lucruri personale ale lui au fost trimise pe marc. El a expediat o ladă de transport de la Lyttelton la Port Chalmers, iar când lada a ajuns la Port Chalmers, eu am aranjat să fie luată pe unul dintre vasele mele –

Virtue – şi adusă aici, pe Coastă. În fine, a ajuns cu bine aici – la Virtue mă refer –, cu lada respectivă la bord. A sosit pe doisprezece ianuarie, cu două zile înainte de domnul Lauderback.

A doua zi, lada a fost descărcată de pe vas şi depozitată pe chei, împreună cu restul încărcăturii, iar eu am semnat pentru transferarea ei în depozitul meu, de unde urma să o ridice domnul Lauderback când ajungea şi el aici. Dar planul a dat greş; lada a dispărut. N-a mai ajuns niciodată în depozitul meu.

— Era lada identificată pe exterior ca aparţinând domnului Lauderback.

— O, da, spuse Balfour. Precis aţi văzut lăzile stivuite pe chei

– seamănă toate între ele, înţelegeţi, dacă n-ar fi conosamentele.