— Ne-am cunoscut pe chei în după-amiaza asta, spuse Anna încruntându-se.

— Absolut din întâmplare, presupun.

— Da. O tânără – domnişoara Mackay – nu a putut să vină

cu vaporul. Verişoara verişoarei doamnei Wells. Şi, fiindcă

domnişoara Mackay n-a mai venit, doamna Wells m-a invitat pe mine în locul ei. Camera şi masa au fost achitate în avans.

— Oho, zise bărbatul umplându-şi un pahar cu băutură.

— Dumneavoastră tocmai v-aţi întors de pe terenurile miniere? spuse Anna, trăgând de timp.

— Da, zise bărbatul. Am fost departe, spre dealuri. Am ajuns aici azi-dimineaţă, adăugă el.

Bău din pahar şi răsuflă adânc, după care spuse:

— Nu, nu-i drept dacă nu-ţi spun. Ţi-a tras o cacealma.

— Cum adică?

— Ţi-a turnat un bluf.

— Nu ştiu ce-nseamnă, domnule Crosbie.

Zâmbi amuzat de confuzia ei, dar n-o corectă.

— Există întotdeauna o domnişoară Mackay, explică el. E o tromboneală de-a ei. Tu o crezi, mergi cu ea acasă şi, până să te dumireşti, te-a şi prins în cursă. Am dreptate? Ai păţit şi tu la fel.

Ţi-a oferit o masă gustoasă şi o baie fierbinte, a fost toată numai lapte şi miere cu tine, iar tu ce-ai făcut pentru ea? O, spuse el mişcând dojenitor din deget, va fi ceva, îţi va cere să faci ceva pentru ea, domnişoară Anna Wetherell. Vei vedea, va veni şi momentul acela, spuse el, dar, sesizând îngrijorarea Annei, adăugă pe un ton mai blând: Iată un lucru pe care trebuie să-l înveţi. Nu există gesturi filantropice într-un oraş al căutătorilor de aur. Dacă ţie ţi se par filantropice, mai uită-te o dată şi te vei lămuri.

— Oh, spuse Anna.

Crosbie goli paharul şi îl puse jos.

— Vrei să bei ceva sau nu?

— Astăzi, nu, mulţumesc.

Bărbatul băgă mâna în buzunar şi scoase ceva de acolo.

Ţinând pumnul strâns, îi spuse:

— Poţi să ghiceşti ce am aici?

— Nu.

— Haide. Încearcă să ghiceşti.

— O monedă.

— Mai grozav decât o monedă. Ghiceşte din nou.

— Nu ştiu, spuse ca panicată.

Desfăcând pumnul, Crosbie îi arătă un bulgăre de aur cam de mărimea şi forma unei castane; râse văzând expresia ei, apoi îi aruncă bulgărele, pe care fata îl prinse între palme.

— Cu aurul ăsta, poţi să cumperi toate sticlele de pe tava asta, plus că îţi mai rămân încă multe lire, spuse bărbatul. E al tău dacă îmi ţii de urât până se întoarce cucoana. O să ai din ce să plăteşti datoriile alea când vor începe să se adune.

— N-am pus mâna niciodată pe o bucată de aur, spuse Anna sucind bulgărele pe toate părţile.

Era mai greu decât îşi imaginase ea că ar putea fi şi mult mai simplu. Părea să-şi piardă strălucirea în mâna ei.

— Vino-ncoace, spuse Crosbie.

Luă sticla de coniac, se aşeză pe canapea şi, bătând cu palma în perna de alături, o invită lângă el.

— Bea un pahar cu mine, fetiţo. Merg pe jos de două

săptămâni, sunt mort de sete şi vreau să mă uit la ceva frumos.

Vino aici. O să-ţi povestesc eu tot ce trebuie să ştii despre

doamna Lydia Wells.

CRUCEA COSMICĂ

În care două verdicte sunt pronunţate, iar judecătorulcorelează sentinţa cu crima.

Te Rau Tauwhare nu fusese invitat să depună mărturie în cele două procese. Urmărise şedinţele judecătoreşti din fundul sălii, cu o expresie sumbră pe faţă, stând cu spatele lipit de perete. Când judecătorul Kemp a anunţat suspendarea şedinţei pentru deliberare, dând ordin ca toţi martorii din acea zi să

rămână în arest, Tauwhare a părăsit tribunalul odată cu ceilalţi.

Afară, a văzut careta blindată care aştepta să-i transporte pe deţinuţi înapoi la închisoare, şi s-a dus să-l salute pe sergentul de serviciu, care stătea lângă vehicul.

— Salutare, domnule Tauwhare, spuse sergentul.

— Salut.

— Cum se descurcă prietenul dumitale Staines? Se distrează

pe cinste acolo?

— Da, spuse Tauwhare.

— Am băgat şi eu capul înăuntru un pic. N-am auzit mare lucru. Grozav spectacol, nu?

— Foarte bun, spuse Tauwhare.