— Câteva mostre, repetă ca un ecou Lauderback.
— Ei bine, domnule Lauderback, spuse Gascoigne ridicându-se, sper să aveţi norocul de a găsi ceva; până atunci însă, legea mă obligă să duc la îndeplinire instrucţiunile domnului Garrity şi să predau aceste documente la bancă.
*
Când au plecat de la Norocul Drumeţului, capelanul nu a însoţit-o pe Anna Wetherell direct la Tribunal. A condus-o, în schimb, la Hotelul Garrick’s Head, unde a comandat o porţie de plăcintă cu peşte – eterna specialitate culinară la dejun – şi un pahar cu limonadă. I-a spus Annei să ia loc, i-a pus în faţă
farfuria plină şi i-a ordonat să mănânce, ceea ce ea a făcut ascultătoare şi în tăcere. Când a terminat tot ce avusese în farfurie, capelanul a împins spre ea, pe masă, paharul cu limonadă îndulcită şi a zis:
— Unde este domnul Staines?
Anna nu părea surprinsă de întrebare. Luă paharul în mână, sorbi din el, se strâmbă fiindcă era prea dulce, după care rămase nemişcată câteva clipe, uitându-se la capelan.
— În munţi, spuse ea în cele din urmă. Undeva prin munţi.
Nu ştiu unde exact.
— La nord sau la sud de aici?
— Nu ştiu.
— Este reţinut acolo împotriva voinţei lui?
— Nu ştiu.
— Ba ştii, spuse Devlin.
— Nu, nu ştiu, repetă Anna. Nu l-am mai văzut din ianuarie
şi habar nu am de ce a dispărut aşa, în mod misterios. Ştiu doar că este încă în viaţă şi că se află undeva, prin zona muntoasă.
— Fiindcă ai primit mesaje. În capul dumitale.
— Nu au fost propriu-zis nişte „mesaje” spuse ea. Termenul nu este potrivit. Ci, mai degrabă, un fel de... senzaţii. Ca atunci când încerci să-ţi aminteşti un vis pe care l-ai avut, dar nu-ţi aminteşti decât forma lui, senzaţia, nu şi detaliile, nimic clar. Şi cu cât te căzneşti mai mult să îţi aminteşti, cu atât devine mai înceţoşat totul.
Devlin se încruntă.
— Prin urmare, ai o „senzaţie”.
— Da, spuse Anna.
— Ai senzaţia că domnul Staines este undeva prin munţi şi că trăieşte.
— Da, zise Anna. Nu-ţi pot da niciun amănunt. Ştiu că locul e cumva noroios. Sau plin de copaci frunzoşi. Undeva, în apropierea apei, însă nu pe o plajă. Apa se mişcă repede. Peste pietre... Vezi, de îndată ce încerc să exprim prin cuvinte această
senzaţie, simt că se pierde şi nu mai ştiu nimic.
— Mie mi se pare totul foarte vag, draga mea.
— Nu este vag, spuse Anna. Sunt sigură că aşa e. Exact ca atunci când eşti sigur că ai avut un vis... ştii că ai visat... dar nu-ţi poţi aminti niciun detaliu.
— Şi de cât timp ai aceste „senzaţii”? Aceste vise?
— Doar de când m-am lăsat de prostituţie, spuse Anna. De când mi-am pierdut cunoştinţa atunci.
— Cu alte cuvinte, de când a dispărut Staines.
— Paisprezece ianuarie, spuse Anna. Aceea a fost data.
— Şi în vis ţi se arată mereu la fel – apa, noroiul? Se repetă
aceleaşi senzaţii?
— Nu.
Nu a dezvoltat răspunsul şi, ca să o îmboldească să continue, Devlin zise:
— Bun, ce altceva?
— Oh, spuse ea jenată. Doar imagini, efectiv. Crâmpeie, impresii.
— Ce fel de impresii?
— Impresii despre mine, spuse ca întorcând privirea.
— Din păcate, nu prea te înţeleg.
Anna întoarse mâna cu palma în sus.
