Însă îi păru rău imediat de această necuviinţă, fiindcă
sângele îi năvăli în obraji şi se făcu roşie la faţă. Jenată, întoarse capul. Brusc, Devlin nu voia să mai aibă de-a face cu ea.
Împingându-şi scaunul în spate, puse mâinile pe genunchi şi zise:
— Te voi însoţi până la uşa Tribunalului, dar nu mai departe.
Ce vei face cu documentul care este în posesia dumitale nu mă
mai priveşte pe mine. Trebuie să ştii însă că nu voi minţi ca să te protejez. În niciun caz, nu voi minţi în faţa unei instanţe de judecată. Dacă va întreba cineva, nu voi pregeta să spun adevărul, şi anume că dumneata ai plastografiat acea semnătură.
— Perfect, spuse Anna ridicându-se. Îţi mulţumesc foarte
mult pentru plăcintă. Şi pentru limonadă. Şi îţi mulţumesc, de asemenea, pentru tot ce i-ai spus doamnei Wells.
Devlin se ridică şi el.
— Nu ai de ce să-mi mulţumeşti pentru asta, spuse el. Mi-am ieşit din sărite acolo, din păcate. Nu am fost într-o formă prea bună.
— Ai fost minunat, spuse Anna şi, făcând un pas în faţă, puse mâinile pe umerii lui şi îl sărută frumos pe obraz.
*
Când Anna Wetherell a ajuns la Tribunalul din Hokitika, Aubert Gascoigne plecase deja la Banca Centrală, având în buzunarul interior al hainei plicul de la John Hincher Garrity; Alistair Lauderback, de asemenea, părăsise şi el clădirea de câtva timp. Anna a fost întâmpinată de un avocat consultant roşu la faţă, pe nume Fellowes, dar pe care Anna nu-l cunoştea. Acesta a condus-o într-o nişă din capătul sălii, unde au luat loc de o parte şi de cealaltă a unei mese simple de brad. Anna i-a înmânat documentul ars pe margini fără să spună nimic. Juristul a pus hârtia pe masă în faţa lui, netezind-o la capete pe muchia suprafeţei de lemn, apoi, făcându-şi mâinile căuş în jurul ochilor, s-a apucat s-o citească.
— De unde ai acest înscris? spuse Fellowes în cele din urmă, ridicând privirea.
— Mi-a fost dat, zise Anna. În mod anonim.
— Când?
— În această dimineaţă.
— Cum ţi-a fost dat?
— Cineva l-a strecurat pe sub uşă, minţi Anna. În timp ce doamna Wells era aici, la Tribunal.
— Aici, la Tribunal, primind vestea că recursul ei fusese acceptat de instanţă, zise Fellowes cu o emfază plină de scepticism. Ia să vedem ce-avem noi aici, continuă el revenind la document. Crosbie Wells... Staines este tipul de care nimeni nu mai ştie nimic... şi domnişoara Wetherell eşti dumneata. Straniu.
N-ai nicio idee cine ţi l-a adus totuşi?
— Nu.
— Sau de ce?
— Nu, spuse Anna. Presupun că cineva a vrut să-mi facă un bine.
— N-ai pe nimeni în minte? Vreo supoziţie?
— Nu, spuse Anna. Vreau doar să ştiu dacă actul este bun.
— Pare în regulă, spuse Fellowes uitându-se lung la document. Dar asta nu înseamnă că plata poate fi neapărat făcută, da? Având în vedere cum stau lucrurile – sunt opt săptămâni de când domnul Staines a dispărut...
— Nu înţeleg.
— Uite. Chiar dacă acest act este valabil, bunul nostru amic, domnul Staines, nu mai are de unde să doneze două mii de lire sterline. Toată averea lui a fost confiscată, ţinând seama că el a dispărut de atâta timp. Măsura a fost aplicată vinerea trecută. Ar fi norocos dacă va mai reuşi să încropească vreo câteva sute de lire din ceea ce i-a mai rămas.
— Dar actul este obligatoriu, spuse Anna. Chiar şi aşa.
Juristul scutură din cap.
— Ce încerc eu să-ţi spun, duduie, este că domnul Staines nu poate să îţi dea dumitale două mii de lire, decât dacă, prin cine ştie ce minune, e găsit în viaţă şi cu o grămadă de bani peşin asupra lui. Loturile lui de exploatare i-au fost sechestrate.
Le-au cumpărat alţi oameni.
— Dar actul acesta este obligatoriu, spuse Anna din nou. Nu poate să nu fie.
Domnul Fellowes zâmbi.
— Din păcate, legea nu funcţionează aşa. Gândeşte-te la asta: eu aş putea să completez un cec pentru un milion de lire sterline pe numele dumitale, chiar acum, dar asta nu înseamnă
că dumneata te-ai şi îmbogăţit cu un milion de lire, din moment ce mie îmi fluieră vântul prin buzunare şi nu am niciun garant în spate, nu crezi? Banii trebuie să provină întotdeauna din buzunarul cuiva, dar dacă buzunarele acelui om sunt goale... ei bine, asta e, nu se poate face nimic, oricât ar pretinde cineva că
are dreptate.
— Domnul Staines are două mii de lire, spuse Anna.
— Da, sigur, dacă ar avea, lucrurile s-ar schimbat complet.
