— La hotel? Sau stă cu cortul?

— Cred că la hotel, dar n-aş putea să spun sigur. Walter Moody este numele persoanei.

— Amic cu dumneavoastră, da?

— E fiul meu.

— O să pun un băiat să îl caute, iar după ce îl găseşte o să vă

spun care au fost costurile, zise dirigintele poştei, notând numele pe hârtie. Trebuie să lăsaţi un şiling garanţie, dar dacă îl găsim până mâine, o să vă rambursăm, probabil, şase penny.

— E-n regulă.

— Ce preferaţi – plic sau sigiliu?

— Un plic, spuse Moody, dar mai staţi un pic: vreau să mai citesc o dată scrisoarea.

— Treceţi la o parte, atunci, şi veniţi înapoi când sunteţi gata.

Ghişeul se închide într-o jumătate de oră.

Adrian Moody se trase la o parte, puse scrisoarea pe tejghea, netezind-o frumos, apoi o împinse cu degetul mai spre lumină.

Hokitika, 27 aprilie 1866

Walter,

Te implor să citeşti această scrisoare până la capăt şi să mă

judeci abia după aceea. Dacă te uiţi la ştampila poştei, vei vedeacă mă aflu în Hokitika, la fel ca tine. Urmează să mă cazez laHOTELUL TEMPERANŢEI, pe strada Coloniei, o adresă carenegreşit te va surprinde. Mă ştii, dintotdeauna, epicurian din fire.

Acum, am devenit şi stoic. Am jurat să nu mai pun niciodată îngură vreo picătură de băutură, iar de atunci nu mi-am încălcatniciodată legământul. În spiritul acestei profunde căinţe, voi relatape scurt toate bunele intenţii pe care înrobirea mea la jugul băuturiile-a zădărnicit, şi chiar le-a pervertit, în ultimii ani.

Am părăsit Insulele Britanice din cauza datoriilor, şi doar adatoriilor. Frederick, fratele tău, avea un cunoscut pe terenurileminiere din Lawrence, în Otago, şi din relatările acestuiaprospecţiunile mergeau foarte bine; Frederick s-a decis să pleceacolo. Tu erai la Roma şi intenţionai să rămâi peste iarnă pecontinent. M-am hotărât să întreprind voiajul în secret, sperând că

aş fi putut să mă îmbogăţesc acolo şi să revin acasă înainte desfârşitul anului. Mărturisesc că am avut un motiv ruşinos de a luaaceastă decizie, ştiut fiind că erau câţiva indivizi în Londra şi, deasemenea, în Liverpool, pe care îmi doream foarte mult să-i evit.

Înainte să plec, am pus deoparte o sumă de 20£ pentru soţia mea

– erau ultimele mele economii. Mult mai târziu, am aflat că această

rentă nu a ajuns la destinaţie: a fost furată, şi asta chiar de către

omul care ar fi trebuit să i-o înmâneze (escrocul de PIERS

HOWLAND, înghiţi-l-ar ruşinea şi focurile iadului). Când am aflatacest lucru, eram deja în Otago, în celălalt capăt al lumii; în plus,nu puteam lua legătura acasă, fără riscul de a fi urmărit de poliţie,ba chiar condamnat la închisoare, din cauza unor delictenepedepsite şi a unor datorii neachitate. Nu am făcut nimic,aşadar, deşi se putea spune că îmi abandonasem soţia fără a-iasigura vreun mijloc de subzistenţă. M-am rugat la Dumnezeu să

mă ierte şi am continuat să caut aur cu Frederick pe terenurileminiere.

În primul an în Otago, venitul pe care l-am scos abia ne-aajuns să trăim de pe o zi pe alta. Lumea spune că oamenii defamilie bună nu prea au noroc ca băieşi, din cauză că nu suntînvăţaţi să suporte lipsurile, spre deosebire de indivizii din claselede jos. Lucrul acesta era cu siguranţă valabil în cazul nostru. Darnoi ne-am căznit din răsputeri, deşi adesea ne doboradeznădejdea. Am perseverat totuşi, iar acum şapte luni fratele tăua descoperit un bulgăre de aur de mărimea unei cutii cu tutun deprizat, între doi bolovani, în cotul unui pârâu. Cu ajutorul acestuibulgăre de aur, am început, în cele din urmă, să ne îmbogăţim.

Ai putea întreba, pe drept cuvânt, de ce nu am trimis aurulacasă, cu scuzele şi binecuvântările noastre. Frederick, fratele tău,insista de multă vreme să îţi scriem. Mă îndemnase să iau legăturacu soţia mea, ba chiar să o invit să vină aici, dar eu m-amîmpotrivit. M-am împotrivit şi rugăminţilor lui de a mă lăsa debăutură şi de a mă dezbăra de năravurile diavolului. Ne-am certatde nenumărate ori din aceste cauze şi, la sfârşit, ne-am despărţitsupăraţi. Cu regret, trebuie să spun că nu ştiu unde este Frederickacum.

Walter, tu ai fost întotdeauna învăţatul familiei. Mi-este ruşinede multe lucruri din viaţa mea, dar niciodată nu mi-a fost ruşine cutine. Când am jurat să duc o viaţă de cumpătare, am stat de vorbă

cu mine însumi. Mi-am dat seama că eram un om plin de slăbiciunişi laşitate, căzând pradă cu uşurinţă viciilor şi păcatelor de totfelul. Dar sunt mândru că fiii mei nu au luat de la mine depravareaşi desfrânarea firii. Este o bucurie amară pentru un tată să spună

despre fiul lui: „Acest bărbat este un om mai bun decât mine.” Teasigur că am trăit această amară bucurie de două ori.

Nu pot acum decât să te implor să mă ierţi, aşa cum trebuiesă-l implor şi pe Frederick să mă ierte, şi să îţi promit că

următoarea noastră întâlnire, dacă vei vrea să mi-o acorzi, se vadesfăşura „pe uscat”. Îţi doresc mult noroc, Walter. Fii sigur că amstat de vorbă cu mine însumi şi că îţi scriu aceste rânduri ca omcare nu mai bea deloc. Fii sigur, de asemenea, că fie chiar şi celmai scurt răspuns de la tine ar umple de o imensă bucurie inimaTatălui tău,

ADRIAN MOODY

Citi scrisoarea de două ori, de la cap la coadă, apoi o îndoi, o puse în plic, pe care scrise mare numele fiului său. Îi tremura mâna când puse la loc peniţa.

*

— Un domn Frost, pentru domnul Staines.

— Trimite-l înăuntru, spuse Devlin.

Charlie Frost avea o hârtie în mână.

— Cheltuielile, spuse el, scuzându-se parcă.

— Ia loc, zise Devlin.

— Care sunt pagubele, domnule Frost? zise Staines, care părea foarte obosit.

— Destul de mari, din păcate, zise Frost trăgându-şi un scaun. Judecătorul Kemp a hotărât că dividendele lui Francis Carver, în valoare de două mii patruzeci şi opt de lire sterline, trebuie să fie onorate. Există o condiţie – Clubul Garrity urmează

să fie despăgubit în totalitate pentru suma plătită în contul epavei Godspeed dar restul va merge la doamna Carver, în calitate de văduvă a lui Carver.

— Ea cum se simte? întrebă Devlin.

— Este sub sedative, răspunse Frost. Doctorul Gillies şi domnul Pritchard au grijă de ea, din câte ştiu; când am văzut-o eu ultima oară, o conduceau înapoi la Norocul Drumeţului, explică funcţionarul, după care se întoarse din nou spre Staines, punând hârtia pe masă. Vrei să enumăr cheltuielile, pe scurt?

— Da.

— Ca parte găsită vinovată în proces, vei suporta toate cheltuielile judiciare, inclusiv cele cuvenite domnului Fellowes pentru ultimele luni şi, de asemenea, comisionul domnului Nilssen, investit ulterior în penitenciarul de la Seaview. Aşa cum îţi aminteşti, probabil, judecătorul a stabilit că, fiind vorba despre o donaţie caritabilă, această plată nu va fi revocată. În total, aceste cheltuieli se ridică la un pic peste cinci sute de lire sterline.

— Înjumătăţit, şi înjumătăţit din nou, spuse Staines.

— Da; vei constata că, în materie de cheltuieli judiciare, se întâmplă îndeobşte aşa. Mai avem încă. Ai fost dat în judecată

pentru pagube suferite de către nenumăraţi băieşi, atât în Kaniere, cât şi în Defileul Hokitika. Nu am suma exactă, deocamdată, dar presupun că va fi ceva la nivelul câtorva zeci sau chiar sute de lire, poate.