— Aşa sper. Avem cumva aceeaşi destinaţie?

— S-ar părea că da, zise celălalt. Te deranjează dacă mergem împreună?

— Nicidecum, spuse Moody. Mă bucur de companie. Walter Moody e numele meu. Walter.

— Paddy Ryan, spuse celălalt. Ai accent de scoţian, Walter Moody.

— Nu pot să neg, zise Moody.

— N-am avut niciodată necazuri cu vreun scoţian.

— Iar eu nu m-am certat niciodată cu vreun irlandez.

— Eşti unic, înseamnă, zise Paddy Ryan rânjind cu gura până la urechi. Dar e adevărat: eu n-am avut niciodată necazuri cu vreun scoţian.

— Mă bucur foarte mult.

Un timp, îşi văzură de drum în tăcere.

— Cred că suntem amândoi foarte departe de casă, spuse Paddy Ryan la un moment dat.

— Eu sunt foarte departe de locul unde m-am născut, zise Moody privind peste valuri spre largul mării.

— Mda, zise Paddy Ryan. Dacă acasă nu poate fi locul de unde eşti, atunci acasă este locul unde ajungi.

— Bun mottoul, spuse Moody.

Paddy Ryan mişcă încântat din cap.

— Walter, îţi propui să rămâi în această ţară după ce găseşti ceva aur şi prinzi cheag?

— Presupun că norocul va decide răspunsul la această

întrebare în locul meu.

— Ţi s-ar părea un noroc să rămâi aici sau să trebuiască să

pleci?

— Mi s-ar părea un noroc să pot alege, spuse Moody mirându-se de el însuşi, fiindcă nu acesta era răspunsul pe care

l-ar fi dat cu trei luni în urmă.

Paddy Ryan se uită pieziş la el.

— Ce-ai zice să ne împărtăşim poveştile? Ca să ni se pară

drumul mai scurt.

— Poveştile noastre? Adică povestea vieţii noastre?

— Da... sau poveştile pe care le-ai auzit, sau ce vrei tu.

— În regulă, spuse Moody un pic crispat. Începi tu primul sau eu?

— Începe tu primul, zise Paddy Ryan. Spune-ne o poveste, deapăn-o frumos, să uităm că ne dor picioarele şi că avem cale lungă de mers.

Moody tăcu un timp, întrebându-se cum să înceapă.

— Încerc să optez între adevăr şi adevărul cu orice preţ, spuse el. Din păcate, povestea mea este de aşa natură, încât nu pot să le fac faţă amândurora simultan.

— Hei, lasă adevărul, spus Paddy Ryan. Cine a pomenit de adevăr aici? Eşti un om liber în această ţară, Walter Moody. Poţi să-mi torni ce basne ţi-or trece ţie prin minte, iar dacă ţii firul păţaniilor până ajungem la răspântia spre Kumara, eu o să mă

declar mulţumit de o poveste atât de minunată.

SOARELE ŞI LUNA ÎN CONJUNCŢIE (LUNĂ NOUĂ)

În care doamna Wells face două descoperiri foarte interesante.

Când Lydia Wells a ajuns înapoi la Casa marilor delicii, un pic după ora şapte, a aflat de la cameristă că Anna Wetherell avusese un musafir în lipsa ei: domnul Crosbie Wells, care revenise pe neaşteptate, după multe luni în care fusese plecat pe dealurile din Otago. Domnul Wells avea o întâlnire pe strada George, în acea seară, i-a raportat slujnica, însă la plecare anunţase că se va întoarce, cu siguranţă, a doua zi dimineaţă, în speranţa să poată avea o întrevedere cu soţia lui.

Doamna Wells a căzut pe gânduri auzind aceste noutăţi.

— Lucy, cât timp ziceai că a stat aici?

— Două ore, coniţă.

— Mai exact?

— De la trei până la cinci.

— Şi domnişoara Wetherell...?

— Eu n-am deranjat-o, spuse Lucy. N-a sunat după ce el a plecat, iar eu nu m-am dus peste ei cât el a fost aici.

— Bravo, ai făcut bine, spuse doamna Wells. Acum, dacă

Crosbie apare mâine şi dacă, din cine ştie ce motiv, eu nu sunt aici, îl conduci în camera domnişoarei Wetherell.

— Da, coniţă.

— Şi te rog să dai o comandă la prăvălia de vinuri şi spirtoase, la prima oră mâine dimineaţă. O ladă cu diverse sortimente cred că ne aranjează perfect.

— Da, coniţă.

— Uite o plăcintă pentru cină. Încălzeşte-o bine şi adu-o sus.

Vom mânca la opt, cred.