farfuria, a dat-o înapoi prin ferestruică, şi-a salutat tovarăşii de-o noapte ducând două degete la pălărie şi a pornit hotărât spre Hokitika, unde intenţiona să discute cu un cumpărător de aur, înainte de a achiziţiona un teren minier.

Când ocoli bucla râului, ajungând spre bancul de nisip, zări o corabie care se apropia maiestuos de intrarea strâmtă a portului; alunecând lin, vasul a intrat în rada portului şi a rămas plutind parcă pe loc, în paralel cu râul, la apă adâncă, în capătul dinspre mare al bancului de uscat. Staines admira ambarcaţiunea în timp ce păşea în lungul cheiului şerpuit. Era o corabie frumoasă, cu trei catarge, nu prea mare, cu un galion sculptat în lemn la prora, înfăţişând un vultur cu ciocul căscat, parcă ţipând, şi cu aripile larg desfăcute. O femeie se vedea la balustrada de la babord: de la distanţă, Staines nu putea să-i desluşească trăsăturile, şi cu atât mai puţin expresia feţei, dar îşi imagina că era cufundată într-o stare de reverie, fiindcă stătea nemişcată, cu mâinile încleştate pe balustradă, cu poalele rochiei fluturându-i în jurul picioarelor, cu şireturile bonetei atârnându-i pe piept. Se întreba ce gânduri o absorbeau aşa – vreo amintire, vreo scenă din trecut sau perspectiva viitorului, ceva ce-şi dorea mult sau, dimpotrivă, vreun lucru de care se temea.

La Banca Centrală, a scos săculeţul din piele de ied, în care avea firicelele de aur, şi, la rugămintea funcţionarului bancar, a predat metalul pentru a fi analizat şi cântărit. Evaluarea a durat destul de mult, însă preţul care i s-a oferit în final era foarte bun, aşa că Staines a plecat de-acolo cu o bancnotă în valoare de douăzeci de lire sterline, împăturită în buzunarul de la vestă, în dreptul inimii.

— Stai un pic acolo, flăcăule!

Staines se întoarse. Pe treptele băncii, pregătindu-se să urce, era un bărbat cu părul nisipiu, cam de vreo cincizeci de ani. Avea pielea bătucită de vânt şi nasul foarte roşu. Barba ţepoasă, crescută de vreo săptămână probabil, era înţesată de fire albe.

— Cu ce pot să-ţi fiu de folos? întrebă Staines.

— Poţi să-mi răspunzi la vreo două întrebări, zise omul.

Asta-i prima: faci parte din Companie?

— Nu, nu fac parte din Companie.

— Perfect. Asta-i a doua: onestitate sau lealitate?

— Poftim?

— Onestitate sau lealitate, repetă omul. Ce preţuieşti mai mult?

— Ce-i asta, o farsă?

— O întrebare sinceră. Dacă nu te deranjează.

— Păi, spuse Staines încruntându-se un pic, este foarte dificil de spus... ce preţuiesc eu mai mult. Onestitatea sau lealitatea.

Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune că

onestitatea este un fel de lealitate – o lealitate faţă de adevăr, deşi greu ai putea considera că lealitatea ar fi un fel de onestitate!

Presupun că dacă ar fi să mă decid, dacă ar fi să aleg între a fi neonest, dar leal, sau a fi neleal, dar onest, aş prefera să fiu credincios oamenilor mei, ţării mele, familiei mele, şi nu adevărului. Prin urmare, presupun că aş spune lealitate... în ceea ce mă priveşte. Însă, la alţii... în cazul altora, simt complet diferit.

Prefer un prieten onest decât un prieten care să-mi fie leal doar mie; şi aş prefera să fiu leal unui prieten onest decât unui sicofant. Hai să spunem că răspunsul meu este condiţionat: la mine preţuiesc lealitatea; la alţii, onestitatea.

— Asta e bine, spuse bărbatul. Asta e foarte bine.

— Da? spuse Staines zâmbind deja. Am trecut un fel de test?

— Aproape, zise omul. Vreau să-mi faci o favoare. Absolut cinstit totul şi respectând condiţiile dumitale. Uite...

Băgă mâna în buzunar şi scoase o pepită cam de mărimea unui trabuc scurt. O ridică în lumină.

— Frumos, nu?

— Foarte frumos, spuse Staines, care nu mai zâmbea acum.

— Am găsit asta în Valea Clutha, în Otago, continuă

bărbatul. O am de vreo lună sau două, nu mai ştiu, dar vreau s-o transform în pământ, înţelegi, am pus ochii pe un petic de pământ, iar samsarul nu vrea decât bani de hârtie. Uite care-i problema. Am fost jefuit. Nu mai am niciun act prin care să-mi dovedesc identitatea. Documentele mele, autorizaţia de minerit, s-au dus toate. Prin urmare, nu pot valorifica pepita asta la bancă, în nume propriu.

— A, spuse Staines.

— Ce vreau eu este să-mi faci un serviciu. Duci dumneata pepita asta la bancă. Spui că e a dumitale, că ai găsit-o pe un teren al Coroanei. O schimbi în bani de hârtie pentru mine. Nu poate să-ţi ia mai mult de o jumătate de ceas. Preţul fixează-l dumneata.

— Înţeleg, spuse Staines cam sceptic, ezitând câteva clipe.

Sunt convins că le-ai putea explica situaţia dumitale celor de la bancă. Le povesteşti că ai fost jefuit – exact cum mi-ai povestit mie.

— Nu pot să fac asta, spuse bărbatul.

— Există evidenţe peste tot, spuse Staines. Chiar dacă nu mai ai niciun act, vor găsi ei alte modalităţi de a te identifica.

Listele de pasageri şi aşa mai departe.

Omul clătină din cap.

— Autorizaţia mea era pentru Otago, spuse el. Iar când am venit încoace, n-am trecut pe la vamă. Nu figurez în nicio evidenţă aici.

— O, spuse Staines, care începea să se simtă foarte stânjenit.

Omul păşi în faţă.

— Ce ţi-am povestit eu, băiete, e perfect adevărat. Bulgărele de aur e al meu. L-am cules din Valea Clutha. Pot să-ţi fac schiţa locului. Ţi-l desenez pe o nenorocită de hartă. Totul e adevărat.

Staines se uită din nou la bucata de aur.

— Poate garanta cineva pentru dumneata?

— Nu m-am lăudat prin lume cu chestia asta, se răţoi bărbatul, agitându-şi pumnul. Ce sens ar fi avut? Am fost deja jefuit, nu vreau să mai fiu furat încă o dată. Doar o singură

persoană pe lume a mai atins această pepită de aur, în afară de mine. O tânără pe nume Anna Wetherell. Ea ar putea garanta că

povestea mea este adevărată; numai că ea e la Dunedin, din păcate, şi nu pot sta să aştept până ar veni o scrisoare de confirmare.

Numele Anna Wetherell nu însemna nimic pentru Staines, care îl reţinu involuntar, în timp ce căuta o soluţie de a se retrage mai repede. Povestea omului nu era deloc convingătoare (părea limpede pentru Staines că aurul fusese furat şi că hoţul, temându-se să nu fie prins, încerca acum să-şi acopere urma folosindu-se de o terţă persoană, absolut inocentă în toată

această afacere, pentru a preschimba pepita, care sărea oricui în ochi, în bani peşin, imposibil de identificat), iar înfăţişarea personajului lăsa mult de dorit. Avea ochii injectaţi şi aerul disperat al beţivilor învechiţi în năravul lor; chiar şi de la o distanţă de câţiva paşi, Staines simţea că omul mirosea a băutură. Trăgând de timp, zise:

— Samsar, spuneai?

Omul încuviinţă din cap.

— Da, am găsit un teren care îmi place. Înspre Arahura.

Cherestea, asta-i afacerea la care mă gândesc. Am terminat cu goana după aur. Am avut o avere în aur, dar acum s-a dus, şi cu asta distracţia s-a terminat pentru mine. Lemnul, cheresteaua –