frumoasă.

— Mi-a părut foarte bine să te revăd, spuse Anna.

— Pot să vin în vizită? întrebă Staines. După ce te instalezi?

Anna era surprinsă şi îi mulţumi; poate ar fi spus mai multe, însă Clinch o trăgea deja după el, apucându-i mâna cu care Anna îl ţinea de braţ şi strângând-o ferm aproape de pieptul lui.

BERBEC, GUVERNAT DE MARTE

În care Francis Carver îi cere informaţii lui Te Rau Tauwhare;dar Tauwhare, care nu cunoştea deocamdată niciun domnCrosbie Wells, nu l-a putut ajuta.

Tânărul maori purta la şold o bâta de jad, vârâtă sub cingătoare, aşa cum ai ţine un bici sau un pistol. Bâta fusese sculptată în formă de vâslă şi era bine lustruită, încât strălucea: piatra avea culoarea verde cu ape oliv, împroşcată cu explozii de galben, ca şi cum mici ghirlande de kowhai ar fi fost topite şi apoi presate într-o sticlă.

După ce întrebase ce-l interesa, Carver se pregătea să îşi ia la revedere, când piatra verde a sclipit în lumină, căpătând brusc parcă şi mai multă strălucire; curios, a arătat spre ea, spunând:

— Ce-i aia – o vâslă?

— Patu pounamu 43, spuse Tauwhare.

— Arată-mi şi mie, spuse Carver. Dă-mi-o s-o ţin în mână.

Tauwhare a tras bâta de la cingătoare, dar nu i-a dat-o.

Stătea absolut nemişcat, uitându-se fix la Carver, ţinând bâta lejer în mână, apoi, dintr-odată, a făcut un salt în faţă şi a mimat că îl loveşte pe Carver în grumaz, apoi în piept; la urmă, a ridicat bâta sus, deasupra umărului, şi a lăsat-o în jos, lent, oprindu-se exact înainte ca arma să atingă tâmpla lui Carver.

— E mai tare decât fierul, remarcă el.

— Zău?! spuse Carver, care nici nu tresărise măcar. Mai tare decât fierul?

Tauwhare a ridicat din umeri. A păşit înapoi şi a vârât la loc bâta sub cingătoare; l-a studiat pe Carver câteva momente, cu bărbia în vânt, cu fălcile încleştate, apoi, zâmbind rece, şi-a văzut de drum.

43 „Măciucă de luptă, din jad” (în lb. maori)

SOARELE ÎN GEMENI

În care Benjamin Löwenthal sesizează o greşeală, iar Stainesîşi satisface un capriciu.

— Ei drăcie, spuse Löwenthal.

Se uita îmbufnat la forma de tipar, citind textul de la dreapta la stânga şi de-a-ndoaselea în acelaşi timp, fiindcă literele culese apăreau în oglindă şi inversate totodată.

— Am un orfan! exclamă el.

— Un ce? spuse Staines, care tocmai intrase în prăvălie.

— Se numeşte „orfan”. E un termen tipografic. Textul pentru coloana de ziar este mai lung cu un cuvânt decât ar trebui; şi, când îţi rămâne un singur cuvânt pe rând la sfârşitul coloanei, ai făcut un „orfan”. Ei drăcie, ce ghinion! Am fost într-un mare iureş

în dimineaţa asta – am acceptat ca un tip să plătească pentru un anunţ de doi ţoli, fără să număr literele, iar acum textul nu-mi încape într-un chenar de doi ţoli. Ah! Mai bine îl las deoparte şi mă ocup de asta mai târziu, când o să fiu mai odihnit: e singurul lucru pe care îl poţi face când eşti într-o încurcătură. Cu ce te pot ajuta, domnule Staines? zâmbi Löwenthal împingând la o parte forma de tipar şi luând o cârpă ca să-şi şteargă cerneala de pe degete.

Staines i-a explicat că schimbase la bancă aurul pe care îl adunase, luând bani peşin.

— Mă gândeam să investesc într-un teren minier, dar nu ştiu ce să fac, în fine, nu sunt lămurit deocamdată, explică el. Încă

am unele îndoieli. Aş vrea să ştiu ce oferte există în colonie.

Hoteluri, birturi, depozite de mărfuri, prăvălii... orice e de vânzare.

— Sigur că da, spuse Löwenthal.

Se duse la dulap, deschise sertarul de sus şi începu să

răsfoiască prin dosare; apoi extrase o foaie de hârtie şi i-o înmână lui Staines:

— Poftim.

Staines parcurse rapid documentul. Când ajunse în partea de jos a listei, pe chipul lui apăru o expresie de uimire. Surprins, ridică privirea.

— Hotelul Gridiron, spuse el.

Löwenthal desfăcu mâinile cu un gest elocvent.

— E o investiţie la fel de bună ca oricare alta. În prezent, domnul Maxwell este proprietar, iar domnul Clinch este administrator. Amândoi sunt oameni cumsecade.

— Îl iau, spuse Staines.

— O! se miră Löwenthal. Vrei să-l informez pe domnul Maxwell că ai dori să vezi hotelul?

— Nu vreau să văd hotelul, spuse Staines. Vreau să-l cumpăr direct. Şi pe loc.

SCORPION, GUVERNAT DE MARTE

În care Francis Carver face cunoştinţă cu cineva la HotelulImperial.

Carver avea slabe speranţe că anunţul pe care îl dăduse în ziarul West Coast Times din acea dimineaţă avea să dea roade. Se îndoia că ar putea exista cineva atât de fraier încât să returneze un cufăr dat în căutare, fără să-l deschidă înainte, cu atât mai puţin când recompensa oferită era de cincizeci de lire sterline. Cel mult, putea spera ca, în cazul cel mai bun, persoana respectivă

să deschidă cufărul, să vadă ce este înăuntru şi să conchidă că

rochiile aveau probabil doar o valoare sentimentală, iar atunci găsitorul, un el sau o ea, cunoscând din Times care era recompensa oferită, să trimită cufărul înapoi; dar această

eventualitate, improbabilă desigur, depindea de eventualitatea şi mai improbabilă ca respectivul cufăr să fi fost expediat într-adevăr, dintre toate destinaţiile posibile, tocmai în West Canterbury! Nu. Faptul că fusese scos din cala barcului Godspeed în noaptea de 12 mai nu putea să însemne decât un singurul lucru: cineva îşi dăduse seama, probabil, de colosala comoară care era în cufăr. Era aproape imposibil de presupus că

altminteri conosamentul ar fi fost contramandat în ultimul minut doar pentru a expedia lada aiurea, în altă parte. Dacă persoana care contramandase conosamentul cufărului în ultimul moment fusese Crosbie Wells – lucrul cel mai plauzibil, de fapt –, atunci mai mult ca sigur tipul ar fi plecat din ţară cât de repede cu putinţă, folosindu-se de aur pentru a mitui vameşii, sau, poate, plătind pe altcineva, ca să se poată folosi de actele şi numele acelui om. Comoara se pierduse definitiv. Carver înjură cu voce tare şi, ca să-şi descarce nervii, trânti furios cu paharul de tejgheaua barului.

— Amin, spuse omul de lângă el.

Carver se întoarse să se uite urât la el, dar bărbatul îi făcea semn barmanului.

— Mai toarnă un pahar aici, spuse el arătând spre Carver. Şi încă unul pentru mine. Trece-le în contul meu.