despre mine. Nu te voi sâcâi cu amănunte despre evadarea mea peaceste meleaguri căci povestea mea e dezolantă şi mă întristează

să mi-o amintesc. Vorba proverbului cine s-a fript cu supă suflă

şi-n iaurt sau altfel spus m-am învăţat minte chiar dacă n-am

păţit-o de atâtea ori ca alţi bărbaţi. Ajunge cu acest subiect aşa că

mai bine voi vorbi despre prezent şi viitor. Nu am de gând să maicaut aur deşi West Canterbury musteşte de minereu galben şioamenii se îmbogăţesc de la o zi la alta. Nu voi mai fi miner ca să

risc să mi se fure averea încă o dată. În schimb îmi voi încercanorocul în negoţul cu cherestea. Am cunoscut un om minunat înpersoana unui maori Terou Tow-Faray. Numele acesta în limba luimaternă înseamnă „Casa celor o sută de ani”. Cât de anoste suntnumele noastre britanice în comparaţie cu acestea! Parcă ar fi unvers dintr-un poem. Tow-Faray este un indigen nobil de primaclasă şi am devenit buni prieteni. Mărturisesc că mi se ridică

moralul acum că sunt din nou în compania oamenilor.

Al dumitale,

CROSBIE WELLS

DEMNITATE ÎNNĂSCUTĂ

În care Emery Staines îi face o vizită Annei Wetherell la HotelulGridiron, unde o roagă, după un preambul, să îi povestească

versiunea ei despre fuga lui Crosbie Wells; şi Anna, căreiatonul lui insistent şi franc i-a stârnit curiozitatea, nu vedeniciun motiv pentru care nu ar trebui să-i relateze povestea înîntregime.

Emery nu şi-a dat seama că rochia cu care Anna era îmbrăcată era una dintre cele cinci toalete de damă pe care el fusese însărcinat să le vegheze cu pistolul în mână la Hotelul Hawthorn în după-amiaza de 12 mai. L-a frapat totuşi, când s-a uitat mai bine la ea, că rochia îi venea cam ciudat – în mod limpede, fusese confecţionată pentru o femeie mult mai planturoasă decât ea –, dar a dat deoparte imediat această

constatare. S-au salutat cu multă căldură, dar şi cu o nesiguranţă reciprocă, iar după o tăcere jenantă Anna l-a poftit î n salonaş, unde s-au aşezat pe scaunele cu spetează dreaptă din faţa căminului.

— Domnişoară Wetherell, spuse Staines numaidecât. Aş vrea să te întreb ceva – ceva cumplit de impertinent – şi poţi să mă

refuzi imediat, dacă... dacă nu vrei să-mi dai un răspuns... dacă

nu vrei să-mi faci pe plac, aş putea spune... indiferent care ar fi motivul.

— O, zise Anna, apoi trase adânc aer în piept, ca şi cum ar fi vrut să se oţelească, şi întoarse capul.

— Ce e? spuse Staines trăgându-se înapoi.

Brusc, Anna se ridică de pe scaun şi se duse în cealaltă parte a camerei; rămase nemişcată câteva clipe, respirând adânc, cu faţa spre perete.

— E stupid, spuse ea cu voce răguşită. E stupid. Nu-ţi face probleme. O să-mi treacă imediat.

Uluit, Staines se ridicase şi el.

— Te-am jignit cumva? Îmi pare groaznic de rău, dacă da...

dar ce s-a întâmplat? Ce s-ar fi putut întâmpla?

Anna îşi şterse faţa cu mâna.

— N-am nimic, spuse ea fără să se întoarcă. M-a luat prin surprindere, atâta tot – dar a fost stupid să cred că ar putea fi altfel. Nu e vina ta.

— Ce te-a luat prin surprindere? spuse Staines. Ce ar fi putut să fie altfel?

— Doar că tu...

— Da? Spune-mi, te rog, ca să pot repara lucrurile. Te rog.

Recăpătându-şi cumpătul în cele din urmă, se întoarse cu faţa spre el.

— Poţi să pui întrebarea, spuse ea izbutind să zâmbească.

— Eşti sigură că te simţi bine?

— Absolut sigură, spuse Anna. Te rog, întreabă-mă.

— Bun, în regulă, spuse Staines. Voiam să te întreb despre un bărbat pe nume Crosbie Wells.

Nefericirea de pe chipul Annei se preschimbă în şoc.

— Crosbie Wells?

— E un prieten comun al nostru, al amândurora, am impresia. Cel puţin, vreau să spun, eu îi sunt leal; am impresia că şi tu eşti o prietenă leală de-a lui.

Anna nu răspunse; după ce se uită la el, mijind ochii câteva clipe, spuse:

— De unde îl cunoşti?

— Nu-ţi pot spune exact, zise Staines. M-a rugat să păstrez secret acest lucru, mai ales locul unde e el acum; şi împrejurările în care ne-am întâlnit. Dar a pomenit numele tău în legătură cu un bulgăre de aur, şi în legătură cu un tip pe nume Francis Carver, şi cu un furt care a fost comis; şi, dacă nu consideri că

sunt prea impertinent – ceea ce sunt, de fapt; ştiu că sunt...

atunci mi-aş dori foarte mult să aflu întreaga poveste. Nu pot afirma că ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte, fiindcă nu e, şi nici nu pot spune că ar conta enorm pentru mine dacă aş afla aceste lucruri, fiindcă de fapt, nimic nu depinde de faptul că eu aş şti sau nu aceste lucruri, doar că am intrat într-un fel de parteneriat cu domnul Carver – am fost un prost, evident; ştiu asta acum... şi am senzaţia, cumplita senzaţie că m-am înşelat în privinţa lui; şi că de fapt e un mare ticălos.

— E aici? spuse ea. Crosbie. E aici, în Hokitika?

— Din păcate, nu-ţi pot spune asta, zise Staines.

Anna îşi puse mâinile pe pântec

— Nu-i nevoie să-mi spui unde este, zise ea. Dar am nevoie să-i duci un mesaj. Un mesaj important din partea mea.

ASCENDENTUL

În care Te Rau Tauwhare refuză să pomenească de FrancisCarver în faţa lui Crosbie Wells şi, cu atât mai puţin, să descrieîn ce împrejurări se întâlnise cu el în urmă cu o lună, oomisiune ce se explică atât prin firea lui reţinută, cât fi printr-oanumită şiretenie, când venea vorba de un profit financiar;data viitoare când îl va vedea pe Francis Carver, se gândeşteTauwhare, va câştiga cu uşurinţă un şiling, poate chiar maimult.

Crosbie Wells cumpărase patru foi de geam pentru o fereastră cu patru ochiuri, dar nu croise încă deschizătura în zid şi nici nu montase pervazul; pentru moment, geamurile erau rezemate de perete, reflectând stins pâlpâirea lămpii şi grătarul dreptunghiular al sobei.

— Am cunoscut un om care şi-a pierdut braţul în inundaţiile de la Dunstan, spunea Wells.