un mare avantaj pentru el, iar relaţiile de care dispune în barou şi în Consiliul regional constituie o excelentă dovadă a abilităţii şi a tăriei lui de caracter.

— Iar asta pentru el este o realegere, bineînţeles, îl întrerupse

Nilssen, care foarte adesea ţinea să discute despre politică în biroul altor bărbaţi, şi, în plus, uitase pe moment că îi acordase lui Shepard privilegiul de a-şi exprima opinia. Este o persoană

cunoscută.

— Este o persoană cunoscută în cercul apropiaţilor lui, preciză Shepard. Lealitatea lui atârnă de Canterbury, iar tunelele şi căile lui ferate – ca să preiau expresia dumitale – sunt tunelul Lyttelton şi calea ferată proiectată să fie construită între Christchurch şi Dunedin. În calitate de guvernator, va redistribui fondurile care nu sunt deja alocate acestui tunel şi acestei căi ferate, având în vedere că trebuie, desigur, să înfăptuiască

promisiunile făcute în campania electorală.

— E posibil să ai dreptate în privinţa funcţiei de guvernator, spuse Nilssen. Dar ca membru al Parlamentului? Va reprezenta Westlandul.

— Lauderback este omul Westlandului doar în privinţa electoratului, spuse Shepard. Nu-i fac nicio vină din asta – voi vota cu el, domnule Nilssen –, însă nu cunoaşte viaţa de miner a căutătorilor de aur.

S-ar fi zis că Nilssen se pregătea să-l întrerupă din nou, aşa că Shepard se grăbi să continue, ridicând un pic vocea:

— Ajung acum la chestiunea care a făcut necesară această

întrevedere. Deţin aprobarea Comisarului pentru a începe lucrările la o nouă închisoare, situată mai departe de Tabăra Poliţiei, pe faleza din nordul oraşului. Poate ţi-aduci aminte că

drumul spre Hokitika a fost defrişat iniţial de un grup de ocnaşi.

Intenţionez să fac acelaşi lucru aici: voi folosi puşcăriaşii drept mână de lucru pentru a construi penitenciarul de la Seaview.

Nilssen zâmbi, ideea părându-i-se o pedeapsă just meritată.

— Totuşi, aşa cum ai remarcat şi dumneata deja, continuă

Shepard, Alistair Lauderback pune accentul pe transport: în alocuţiunea adresată Consiliului, a pledat pentru folosirea deţinuţilor ca forţă de muncă în construirea şi întreţinerea drumului spre Christchurch. Traseul prin Alpi este încă

periculos, greu accesibil în şaua calului, darămite cu diligenţa.

— Guvernatorul provinciei are ultimul cuvânt în această

chestiune? întrebă Nilssen. Nu ai deţinuţii la cheremul dumitale?

— Nu, din păcate, spuse Shepard. Am deţinuţii doar în custodia mea.

Slujbaşul intră în birou, aducând cafeaua pe o tavă de lemn.

Omul era cuprins de o mare emoţie, întrucât nu se întâmpla prea des ca Nilssen să aibă musafiri, şi oricum niciodată nişte

musafiri cu un renume atât de enigmatic, ca Pritchard (care era faimos pentru opiul lui) şi Shepard (care era faimos pentru nevasta lui). Slujbaşul aranjase cu multă atenţie cafetiera şi farfuriile pe tavă, ţinând-o sus, cu coatele ridicate şi cu spatele foarte drept. Nilssen mişcă aprobator din cap: nu intra în uzanţe ca slujbaşul să îşi servească patronul, însă Nilssen era încântat de efectul pe care acest protocol îl crea în mintea oaspetelui său.

Slujbaşul puse tava pe bufet şi începu să toarne cafeaua. Spera ca Nilssen şi Shepard să îşi reia conversaţia, cu el acolo, în cameră, aşa că încerca să toarne încet, simţind o undă de regret la gândul grăunţilor de cicoare pe care o adăugase cafelei râşnite, din motive de economie, şi care acum, plutind în căni ca o peliculă urâtă de praf, părea să-i sfideze pretenţiile.

În spatele lui, Shepard spuse:

— Apropo, domnule Nilssen: dumneata ce ştii despre Emery Staines?

Urmă o pauză.

— Ştiu că e dat dispărut, răspunse Nilssen.

— Dispărut, da, zise Shepard. Nimeni nu l-a mai văzut de aproape două săptămâni. Foarte ciudat.

— Eu nu-l cunosc prea bine, spuse Nilssen.

— Nu? zise Shepard.

— L-am întâlnit, dar nu suntem prieteni.

— Aha.

Nilssen vru parcă să tuşească, apoi izbucni nervos:

— Albert, n-ai de gând să isprăveşti odată?

Slujbaşul puse jos cafetiera.

— Să las tava, domnule?

— Da, da, las-o şi ieşi de-aici, ce Dumnezeului, zise Nilssen, care ţâşni să ia cana din mâna slujbaşului, vărsând un pic de cafea pe farfurioară, după care zdrăngăni din amândouă când le puse jos, în faţa lui.

Slujbaşul îi aduse o cană şi lui Shepard, care, fără să se atingă de ea, arătă în tăcere spre biroul din faţa lui.

— Voi vorbi pe şleau, zise Shepard după ce funcţionarul, dezamăgit, închisese uşa în urma lui. Intenţionez să încep imediat construirea penitenciarului înainte de alegeri, astfel încât, atunci când Lauderback îşi va începe mandatul, lucrările să fie deja bine avansate. Sunt conştient că acest demers le poate părea unora drept o tentativă din partea mea de a dejuca reuşita campaniei lui electorale. Am venit la dumneata ca să îţi solicit atât serviciile, cât şi discreţia asupra acestui proiect.

— De ce ai nevoie? spuse Nilssen cu precauţie.

— Materiale de construcţie şi vreo zece-douăzeci de muncitori pricepuţi pentru a începe săparea fundaţiei zise Shepard scoţând planurile din buzunarul de la piept. Pot să îţi ofer un comision la nivelul standard pe care îl practici. Terenul a fost cumpărat deja şi construcţia a fost aprobată. Iată proiectul arhitectului.

— Ăsta-i originalul? Sau o copie? se interesă Nilssen luând hârtiile din mâna masivă a lui Shepard şi despăturindu-le.

— Originalul. Nu există nicio copie, spuse Shepard. Păstrez aceste documente asupra mea tot timpul, bineînţeles.

— Bineînţeles, încuviinţă Nilssen luându-şi ochelarii.

— Motivul pentru care am venit la dumneata, continuă

Shepard, şi nu la Cochran, sau la Morrison, ori la vreo altă firmă

concurentă ale căror afaceri, iartă-mă, merg mult mai bine decât îţi merge dumitale în prezent, nu se datorează decât în parte bunului dumitale renume de negustor eficient.

Nilssen ridică privirea.

— Dă-mi voie să vorbesc cu francheţe, spuse Shepard.