— De fapt, speram s-o faci tu, spuse spiţerul. Eu nu prea sunt în termeni buni cu orientalii în momentul de faţă.

— Pot îndrăzni să te întreb de ce?

— O, nişte afaceri proaste, atâta tot. Secrete profesionale.

Opiu, spuse Pritchard întorcându-şi palma cu faţa în sus şi apoi lăsând mâna să-i cadă în poală.

Nilssen se încruntă:

— Tu aduci opiul pe mare din China?

— Doamne Sfinte, nu, spuse Pritchard. Din Bengal, preciză

el, ezitând câteva clipe înainte de a continua: E mai mult o dispută personală. Din cauza târfei care a fost la un pas de moarte.

— Anna, zise Nilssen. Anna Wetherell.

Pritchard se întunecă la faţă: intenţionat nu îi folosise numele. Îşi întoarse capul, privind cum picăturile de ploaie se umflau şi se adunau sub marginea de jos a ferestrei glisante.

În scurta tăcere dinainte de a vorbi din nou, Nilssen îşi zise uimit că poate spiţerul o iubea: pe Anna Wetherell, pe târfă.

Analiză posibilitatea în sinea lui, amuzat de idee. Fata era o figură neobişnuit de frapantă – se deplasa cu mişcări leneşe, ucigătoare, ca o lebădă rebelă dar mult prea capricioasă şi labilă

ca să fie pe placul lui Nilssen, iar frumuseţea ei (de fapt, Nilssen nu putea spune că era frumoasă, fiindcă frumoase pentru el nu puteau fi decât nişte apariţii feciorelnice şi angelice) era prea versată pentru gustul lui. În plus, era şi consumatoare de opiu, un viciu care se vedea pe trăsăturile ei, ca o permanentă

înceţoşare, şi în atitudinea ei, ca o neînchipuită epuizare; iar, ca şi cum acest nărav n-ar fi fost îndeajuns de reprobabil, acum mai căpătase şi renumele de posibilă sinucigaşă. Da, se gândea Nilssen: iată exact genul de femeie care să-i cadă cu tronc lui Pritchard. Şi-i imagina parcă întâlnindu-se pe întuneric, iar aceste întâlniri erau pătimaşe şi sortite să se termine prost.

Aici însă negustorul apreciase greşit. Presupunerile lui Nilssen se ghidau întotdeauna după specificul personalităţii lui: prefera îndeobşte acele dovezi care se potriveau cel mai bine cu atitudinea lui principială, şi tot la fel, ţinea cu tărie la acele principii care se pretau cel mai bine la o demonstraţie. Vorbea adesea despre virtute, lăsând astfel impresia unui temperament optimist şi încurajator, însă credinţa lui în virtute era aservită

unui stăpân nu atât de adaptabil ca optimismul. La el, prezumţia de nevinovăţie, cum se spune îndeobşte, se exercita absolut aleatoriu, Nilssen fiind prea mândru de intelectul său pentru a renunţa la puterea ipotezei. În mintea lui, un smalţ protector fusese aplicat pe formele cristaline ale conceptelor înalte: îi plăcea să le contemple şi să se minuneze de strălucirea lor, însă

niciodată, cum s-ar spune, nu se gândise să le dea jos de pe poliţa lor de stejar frumos sculptată şi să le simtă, să le modeleze cu mâinile lui. Conchisese că Pritchard ar fi îndrăgostit, doar fiindcă îi făcea plăcere să reflecteze la acest lucru, să examineze

specimenul, ca apoi să revină la convingerile pe care le avusese în tot acest răstimp, şi anume: Pritchard era un individ bizar; Anna era o cauză pierdută; şi, mai ales, niciodată să nu te îndrăgosteşti de o târfă.

— Da, în fine, spunea Pritchard. Toţi sunt furioşi din cauza asta. Gălbejitul care ţine spelunca de la Kaniere – Ah Sook e numele lui – s-a dus la Tom Balfour după ce târfei i s-a făcut rău

– foarte supărat, pricepi? I-a zis lui Tom că voia să se uite la documentele mele de transport, să verifice ultima ladă care fusese livrată pe numele meu.

— Dar de ce n-a venit la tine direct? întrebă Nilssen.

Pritchard ridică din umeri.

— O fi crezut că am vreun amestec, zise el.

— A crezut că tu ai otrăvit-o – dinadins?

— Da, spuse Pritchard privind din nou în altă parte.

— Bun, şi ce-a zis Tom? îl descusu Nilssen mai departe.

— I-a arătat lui Ah Sook evidenţele transporturilor făcute pentru mine. S-a dovedit că sunt curat.

— Documentele atestă că eşti „curat”?

— Da, spuse sec Pritchard.

Nilssen observă că îşi ofensase oaspetele, ceea ce îi produse o satisfacţie răutăcioasă. Începea să-l deranjeze ideea că ar putea fi consideraţi amândoi deopotrivă de vinovaţi ca posibili uneltitori, dacă (sau când) posibila ucidere a lui Emery Staines ieşea la iveală: după părerea lui, Pritchard era mult mai implicat decât el în toată această mizerie. Nilssen nu avea nimic de-a face cu opiul şi nici nu voia să aibă de-a face cu aşa ceva. Drogul era o otravă, un flagel, făcând din oameni nişte netoţi.

— Uite ce e, spuse Pritchard punând degetul pe birou.

Trebuie să-l faci pe Quee ăsta să discute cu tine. M-aş ocupa eu de asta, dacă aş putea – am fost la speluncă, am încercat, dar Sook nici nu vrea s-audă de mine. Quee e un tip în regulă. Un om cumsecade. Întreabă-l de metalul din colibă – dacă aurul e al lui şi, dacă da, ce căuta acolo, pe proprietatea lui Wells. Poţi să te duci în după-amiaza asta.

Pe Nilssen îl scotea din sărite să i se dea ordine în acest fel.

— Nu înţeleg de ce nu poţi să discuţi tu personal cu Quee, dacă zâzania ta e cu celălalt tip.

— Eu sunt între ciocan şi nicovală. Să zicem că prefer să bag capul în nisip.

În sinea lui, Nilssen numea complet altfel această atitudine.

Cu voce tare, spuse:

— Ce naiba l-ar putea convinge pe un orezar să stea de vorbă

cu mine? se răsti el, găsind în sfârşit un refugiu în irascibilitate.

Împinse la o parte foaia galbenă de hârtie din faţa lui.

— Tu măcar eşti neutru, zise Pritchard. Nu ai dat motive nimănui să te judece în vreun fel sau altul – de-acord?

— Nimănui, adică chinezoilor? insistă Nilssen sorbind din tutunul pipei, care era aproape cenuşă. Nu.

— Numele, îl spui cu un Ah în faţă – Ah Quee. E felul lor de a zice „domnule”.

Pritchard tăcu un moment, uitându-se la Nilssen, apoi adăugă:

— Priveşte lucrurile aşa. Dacă pe noi ne scot vinovaţi, probabil că la fel va păţi şi el.

În timp ce vorbea, se auzi un ciocănit la uşă: era funcţionarul, care aducea mesajul că George Shepard se afla în biroul de afară, aşteptând să fie primit.

— George Shepard – temnicerul? spuse Nilssen cumva agitat, ochii fugindu-i iute spre Pritchard. N-a spus de ce?

— O chestiune de profit, a zis el, avantaje reciproce, răspunse funcţionarul. Să-l aduc înăuntru?

— Eu plec, spuse Pritchard ridicându-se imediat în picioare.

Te duci să-l cauţi pe Quee, da? Promite-mi.