globală. De fiecare dată când se gândea la bogăţia pe care poporul lui se cuvenea să o deţină, Tauwhare simţea un val de mânie în piept, o mânie atât de amară şi de chinuitoare, încât o resimţea ca pe o durere.
Astfel, Coroanei, şi nu tribului Poutini Ngai Tahu, îi plătise Crosbie Wells suma de cincizeci de lire, când cumpărase terenul de o sută de acri, cu relief ondulat, în capătul estic al Văii Arahura – o zonă cu păduri dese de totara, un lemn cu fibră fină
care răspundea bine la cuţit şi rezista la sare şi furtuni. Wells era mulţumit de achiziţia lui. Avea două mari iubiri: munca grea şi recompensa muncii grele – whisky, când putea să-l obţină, şi gin, când nu găsea altceva. Şi-a construit o colibă cu o singură odaie mai sus pe malul râului, a desţelenit o parcelă pentru o grădină
şi s-a apucat să construiască o fabrică de cherestea.
Te Rau Tauwhare călătorea relativ frecvent prin Valea Arahura, fiindcă era căutător de pounamu 11 , iar râul Arahura era plin cu acea comoară: pietre netede, lăptoase-cenuşii, care, când le despicai, dădeau la iveală un miez verde sticlos, mai tare decât oţelul. Era un cioplitor priceput, ba chiar excelent, spuneau unii, însă adevăratul şi neasemuitul lui talent consta în extragerea pietrei din albia râului. Pe cât de ternă şi de comună era pounamu în exterior, pe atât de strălucitoare şi iridescentă era în interior; Tauwhare, cu ochiul lui experimentat, nu avea nevoie să
scrijelească sau să despice pietrele pe malul râului, ci le căra intacte la Mawhera, ca să fie binecuvântate şi sparte acolo în mod solemn.
Terenul cumpărat de Crosbie Wells se învecina cu ţinutul tribului Poutini Ngai Tahu, sau, mai bine zis, se învecina cu acea 11 Piatră verde, nefrit, jad din Noua Zeelandi (lb. maori).
parte din ţinutul la care Poutini Ngai Tahu fusese nevoit să se limiteze. În orice caz, cert este că nu a trebuit să treacă prea mult timp ca Te Rau Tauwhare să îl întâlnească pe Crosbie Wells, fiind atras de zgomotul toporului lui Wells, care răsuna prin toată
valea când acesta spărgea lemne pentru foc. Relaţia lor a debutat cordial, iar întâlnirile au devenit frecvente; cu timpul, Tauwhare a început să poposească la coliba lui Crosbie Wells de fiecare dată când se afla prin apropiere. Wells, la rândul lui, s-a dovedit a fi un discipol entuziast al vieţii şi înţelepciunii populare maori, aşa încât vizitele lui Tauwhare au devenit o tradiţie.
Te Rau Tauwhare savura orice prilej de a-i edifica pe alţii în privinţa trăsăturilor lui definitorii, mai ales atunci când auditoriul admira măgulitor acele aspecte ale personalităţii lui asupra cărora, în sinea lui, el nutrea profunde dubii: mai precis, mauri- ul12 său, spiritul, religia şi adâncul fiinţei sale. Pe parcursul lunilor următoare, Crosbie Wells l-a descusut insistent pe Tauwhare în privinţa convingerilor lui ca om, ca băştinaş
maori şi, mai exact, ca băştinaş maori din tribul Ngai Tahu. I-a mărturisit că Tauwhare era primul neeuropean cu care vorbise vreodată; curiozitatea lui, astfel manifestată, se dovedea nesăţioasă. Tauwhare, trebuie spus, nu a aflat mare lucru despre Crosbie Wells în tot acest răstimp; rar se întâmpla ca acesta să
vorbească despre trecutul său, şi nici lui Tauwhare nu-i stătea în fire să pună prea multe întrebări. Totuşi, îl considera pe Crosbie Wells drept un spirit îngemănat, lucru pe care i-l spunea adesea, căci, asemenea tuturor persoanelor esenţialmente încrezătoare în forţele proprii, Tauwhare era foarte fericit să se poată compara cu alţii, socotind toate aceste comparaţii drept nişte complimente pornite din suflet.
În dimineaţa de după moartea lui Crosbie Wells, Tauwhare a venit la coliba acestuia, aducându-i în dar merinde, cum era obiceiul lor – el furniza carnea, iar Wells rachiul, un aranjament mulţumitor pentru amândoi. În spaţiul desţelenit din faţa colibei lui Wells, a dat peste o căruţă care se pregătea de plecare. Cel care ţinea hăţurile în mână era medicul din Hokitika, doctorul Gillies; lângă el şedea capelanul închisorii, Cowell Devlin.
Tauwhare nu îl cunoştea pe niciunul dintre cei doi bărbaţi, însă
când privirea lui s-a mutat spre căruţa propriu-zisă, a zărit acolo două cizme foarte cunoscute şi, sub o pătură pliată, o formă
foarte familiară. Tauwhare a scos un ţipăt şi a scăpat pe jos 12 Principiul vieţii, forţa vitală (lb. maori).
mâncarea, şocat; capelanul, făcându-i-se milă de el, i-a sugerat să însoţească, dacă dorea, cadavrul prietenului său până la Hokitika, unde avea să fie pregătit pentru înmormântare, urmând ca apoi să fie îngropat. Nu exista loc pentru Tauwhare pe capra căruţei, dar dacă voia, putea să stea pe cârligul din spate, cu condiţia să aibă grijă să nu-şi prindă picioarele în roţi.
Hotelierii şi prăvăliaşii ieşiseră la uşă pe strada Revell, când căruţa a intrat hurducăindu-se în Hokitika şi a cotit pe strada principală. Unii au făcut câţiva paşi în faţă ca să vadă mai bine, uitându-se lung la Te Rau Tauwhare, care se holba în gol, cu o figură inexpresivă, apatic. Ţinea o mână ca o brăţară largă pe glezna lui Wells. Trupul mortului se hâţâna şi se zdruncina la fiecare hurducătură a căruţei. Când au ajuns la Tabăra Poliţiei.
Tauwhare nu s-a mişcat de la locul lui. A rămas să aştepte, ţinând în continuare mâna pe glezna lui Wells, în timp ce ceilalţi bărbaţi se consultau.
Dogarul din Hokitika fusese de acord să înjghebe până la înmormântare un coşciug de brad şi să meşterească din lemn un mic monument funerar, rotunjit pe margini, pe care să scrie cu vopsea numele lui Crosbie Wells şi cele două date care i-au marcat viaţa. (Nimeni nu ştia exact anul naşterii defunctului, însă anul 1809 fusese înscris cu cerneală pe pagina goală de la începutul Bibliei lui: aceasta era o dată plauzibilă a naşterii, fiindcă l-ar fi plasat pe Crosbie Wells la etatea de cincizeci şi şapte de ani, aşa că aceasta era data pe care dogarul urma să o menţioneze pe monumentul funerar din lemn al mortului.) Totuşi, până ce aceste două comenzi aveau să fie onorate şi până
când mormântul avea să fie săpat, comandantul închisorii a dat ordin ca Crosbie Wells să fie depus pe jos în biroul lui din Tabăra Poliţiei, cu un aşternut din muselină între cadavru şi sol.
După ce cadavrul a fost aranjat cu mâinile încrucişate pe piept, temnicerul i-a dat afară pe toţi din cameră şi a închis bine uşa, făcând să se cutremure coridorul. Pereţii interiori ai casei temnicerului erau făcuţi din stambă imprimată, întinsă bine şi prinsă cu ţinte de structura clădirii, iar când scândurile scârţâiau în bătaia vântului sau se clătinau când cineva păşea apăsat sau trântea brusc vreo uşă, toţi pereţii fremătau şi se unduiau, ca suprafaţa unui iaz, astfel încât, văzându-i cum tremurau, nu puteai să nu te gândeşti la spaţiul de vreo cinci centimetri dintre cele două foi de pânză, acel spaţiu mort din jurul şarpantei, plin de praf, ca un ecran pe care se proiectau umbrele mişcătoare ale trupurilor din camera alăturată.
Cineva trebuie să stea cu el, insista Tauwhare. Wells nu putea să fie lăsat singur, zăcând pe jos, fără nici măcar o flacără
aprinsă în odaie, fără nimeni care să-l privegheze, să-l atingă, să
se roage în numele lui, să se roage pentru el sau să cânte.
Tauwhare a încercat să explice principiile tangi 13 , deşi nu erau principii, ci rânduieli, prea sacre pentru a putea fi explicate, prea sacre chiar pentru a putea fi apărate: acesta era, pur şi simplu, felul cum se cuvenea să fie făcute lucrurile, cum trebuia să fie făcute lucrurile. Un spirit nu se desprinde complet de trup până
ce acesta nu este îngropat, spunea el. Există cântece, şi rugăciuni... Temnicerul l-a mustrat, numindu-l „păgân”.
Tauwhare s-a înfuriat. Cineva trebuie să stea cu el până la înmormântare, a zis el. Eu voi sta cu el până la înmormântare.
Crosbie Wells a fost prietenul şi fratele meu. Crosbie Wells, i-a întors-o temnicerul, a fost un alb şi, doar dacă vreo umbră
efemeră nu mi-o fi luat minţile, în niciun caz n-a fost frate cu tine. Înmormântarea se va ţine marţi dimineaţă; dacă vrei să te faci util, dă o mână de ajutor la săparea gropii.
Dar Tauwhare a rămas acolo. A stat de veghe pe prispă, apoi în grădină, apoi pe uliţa dintre cabana temnicerului şi Tabără – şi din fiecare loc a fost mătrăşit. În final, temnicerul a ieşit din clădirea închisorii ţinând în mână un pistol cu pat lung. Era decis să-l împuşte pe Tauwhare dacă-l prindea la mai puţin de cincizeci de metri de Tabără, indiferent de oră, înainte de momentul când cadavrul lui Crosbie Wells avea să fie coborât în pământ, şi se jura pe ce-avea el mai sfânt, aşa a zis. Prin urmare, Tauwhare s-a tras înapoi cu cincizeci de paşi, numărându-i meticulos, şi s-a aşezat lângă faţada de lemn a Băncii Grey & Buller. De la această distanţă l-a privegheat pe bunul lui prieten şi i-a spus cuvinte duioase în ultima noapte dinainte ca spiritul lui să plece pe ultimul drum.
— Când a murit Crosbie, eu eram în Arahura, spuse Tauwhare.
— Erai în vale? întrebă Balfour. Erai acolo când a murit?
— Puneam o capcană pentru kereru, zise Tauwhare. Ai auzit de kereru?
— E un fel de pasăre, nu?
— Da, foarte gustoasă. Bună pentru tocăniţă.
— Am înţeles.
Din gambeta lui Balfour începuse să picure ploaia. Îşi scoase 13 Rituri funerare (lb. maori).
pălăria de pe cap şi lovi cu ea de picior. Costumul de pe el se udase deja, cenuşiul stofei întunecându-se până la o nuanţă de antracit. Cămaşa devenise transparentă, lăsând să se vadă prin ţesătură culoarea pielii.
— Am montat capcana înainte de lăsarea serii, ca să prind păsările dimineaţa, spuse Tauwhare. De pe dâmb, se vedea casa lui Crosbie – de deasupra. În seara aceea, patru bărbaţi au intrat înăuntru.
