reflectă Nilssen cu voce tare. Băiatul ăla radiază noroc – ca Midas, tot ce atinge se preschimbă în aur.

— Norocul nu este o virtute.

— Să fi fost ucis pentru bani, atunci?

— Hai să-l lăsăm deoparte pe Staines pentru moment, zise Pritchard, aplecându-se în faţă. Tu te-ai ales cu o felie bună din averea lui Crosbie Wells.

— Da, ţi-am spus, zece la sută, zise Nilssen şi îşi reîntoarse privirea spre birou, unde era chitanţa galbenă ce pecetluise actul de vânzare. Comision pe vânzarea bunurilor lui, asta a fost; dar acum, când moştenirea a fost revendicată, plata aceasta devine nulă. Va trebui să dau totul înapoi. Proprietatea defunctului nu trebuia să fie vândută.

Atinse cu degetul marginea chitanţei. Semnase documentul, plus copia aferentă, exact la acest birou, în urmă cu două

săptămâni, iar acum simţea un gol în piept când vedea numele lui scris acolo. În Hokitika, vânzarea bunurilor provenite din averea unui defunct nu era niciodată o afacere profitabilă, însă

firma lui nu prospera, iar el era disperat. Cât de ruşinos i se părea ca, după ce bătuse atâta drum, străbătând jumătate din circumferinţa globului terestru, să ajungă să decadă financiar într-un asemenea hal, să scormonească după firimiturile căzute de la mesele unor oameni mai bogaţi, mai norocoşi. Numele de pe chitanţă – Crosbie Wells – nu însemnase nimic pentru el. Din

câte ştia el, Wells era un singuratic, un prăpădit şi un nenorocit care se îmbăta criţă în fiecare noapte şi nu visa nimic. Nilssen îşi semnase numele cu amărăciune, cu vlăguire. Urma să închirieze un cal, să-şi sacrifice o zi de muncă, să meargă călare – unde? –

tocmai pe coclaurile din Arahura şi să sorteze bunurile acestui decedat, ca un vagabond scormonind prin şanţuri, după

mâncare.

Şi atunci – strâns îndesat între cufăraşul cu făină, cutia cu praf de puşcă, dulapul pentru mâncare, foalele pentru foc, ligheanul crăpat fixat pe o masă veche – a văzut totul sclipind, masiv şi neted. Comisionul lui se ridicase la un pic peste patru sute de lire sterline; pentru întâia oară în viaţa lui, Nilssen devenise un om înstărit. Ar fi putut să-şi facă bagajele şi să plece cu prima navă la Sydney; ar fi putut să se întoarcă acasă; ar fi putut să o ia de la capăt în altă parte; ar fi putut să se însoare.

Dar n-a apucat să se bucure de bani. Ziua în care comisionul lui a fost plătit în cele din urmă a fost şi ziua în care a sosit doamna Wells; în câteva ceasuri, vânzarea averii fusese contestată, moştenirea fusese revendicată şi averea fusese sechestrată de către bancă. Dacă acţiunea judecătorească intentată de văduvă

avea câştig de cauză – cum era foarte sigur că se va întâmpla –, Nilssen ar fi obligat să returneze în totalitate comisionul încasat.

Patru sute de lire! Asta însemna mai mulţi bani decât câştiga el într-un an de zile. Urmări cu degetul conturul chitanţei, simţindu-se brusc părăsit şi nedreptăţit. Îşi dorea, aşa cum îşi dorise de nenumărate ori în ultima săptămână, să existe cineva pe care să poată da vina pentru ceea ce păţise el.

Dar Pritchard scutura din cap: pe el nu-l interesa testamentul defunctului şi nici implicaţiile legale ale contestării documentului.

— Nu contează toate astea deocamdată, zise el. Gândeşte-te cum a fost când ai ajuns la colibă. Ai văzut aurul cu ochii tăi?

— Eu am fost cel care l-a descoperit, spuse Nilssen cu o undă

de mândrie, relaxându-se un pic când începu să-şi amintească: Oh, să-l fi văzut cum arăta acolo, dacă l-aş fi transformat în bucăţi de tablă, acopeream cu el o ditamai masa de biliard, cu picioare cu tot. Şi era masiv, nici nu-ţi închipui. Şi cum strălucea!

Pritchard nu zâmbea.

— Ai zis că nu era sub formă de praf şi nici sub formă de pepite. Am reţinut eu bine?

Nilssen oftă.

— Da, aşa e: totul era presat în foiţe pătrate.

— Înseamnă că fusese prelucrat, spuse Pritchard dând din cap. Ceea ce presupune echipament şi pricepere. Şi-atunci cine-i aurarul? Cu siguranţă nu Wells.

Nilssen amuţi; lui îi scăpase acest aspect al problemei. Felul în care Pritchard îşi expusese argumentul – încrezător, arogant –

îl deranja, însă nu putea să nu admită că spiţerul făcuse câteva asocieri logice la care el nu se gândise. Trase nervos din pipă.

Nilssen nu ştia prea multe despre cum se desfăşurau treburile pe un teren aurifer. Încercase să prospecteze în căutarea metalului galben doar o singură dată, iar munca i se păruse mizerabilă – trambalând găleţi cu apă, du-te-vino, ca să

clătească pietrele, plesnindu-se haotic cu palmele pe tot corpul din cauza musculiţelor care îl pişcau pe sub haine de-i venea să-nnebunească. După aceea, spatele îl durea, în degete avea furnicături, iar picioarele îi rămâneau umflate câteva zile, cu pielea spongioasă. Fărâma de pietriş cu care plecase acasă, înnodată în colţul batistei, a fost impozitată şi iarăşi impozitată, apoi a fost cântărită până la cea mai mică fracţiune dintr-un gram, aducându-i în final cinci şilingi prăpădiţi, o dezamăgire cumplită, abia reuşind cu banii să acopere închirierea calului cu care se dusese şi venise din defileu. Nilssen nu şi-a mai încercat norocul din nou. Prin predispoziţie naturală şi prin formaţie personală, era un spirit renascentist, deprins să demonstreze imediat rezultate promiţătoare, indiferent de domeniul în care ar fi activat; dacă nu reuşea să stăpânească bine o dexteritate de la prima încercare, renunţa complet la acea îndeletnicire. (Nu era lipsit de umor când se referea la această practică personală: povestea adesea despre eşecul lui în defileul de lângă Hokitika, exagerând disconforturile pe care le îndurase, pe un ton zeflemitor apropo de organismul lui prea delicat, însă numai el avea dreptul la acest gen de interpretare, fiindcă imediat începea să se supere când o altă persoană adopta aceeaşi perspectivă, cum s-ar spune, sau eventual doar aproba spusele lui.) Teoria pe care i-o enunţase Joseph Pritchard era logică, desigur, dar numai până la un punct. Cineva – mai mult de o singură persoană, poate – ştiuse, probabil, de comoara ascunsă

pe proprietatea lui Crosbie Wells. Comoara era prea mare, iar vânzarea proprietăţii fusese făcută prea pe furiş şi prea la repezeală, pentru a putea nega complet această posibilitate. Mai mult chiar, flaconul de laudanum, care fusese găsit în imediata apropiere a cadavrului lui Crosbie Wells, sugera că cineva – poate

acelaşi cineva – fusese prezent în colibă ori exact înainte de moartea pustnicului, ori exact după acel moment, posibil cu intenţii de răufăcător. Flaconul era al lui Pritchard, cumpărat din prăvălia lui şi purtând o etichetă semnată de mâna lui: prin urmare, persoana care îl adusese provenea din Hokitika şi se deplasa spre nord, şi nu era un străin ce se deplasa spre sud.

Această constatare îi scotea din discuţie pe demnitarii care descoperiseră iniţial trupul neînsufleţit al lui Crosbie şi aduseseră vestea morţii lui în oraş.

În sinea lui, Nilssen era convins că Pritchard avea dreptate când susţinea că suspecţi în această afacere erau cumpărătorul domeniului, Edgar Clinch, dar şi lucrătorul bancar, Frost. Nu îi bănuia că ar fi avut vreun amestec în uciderea lui Emery Staines, cum incontestabil credea Pritchard, însă socotea că Clinch acţionase probabil în baza vreunui pont care i se oferise, din moment ce se grăbise atât de mult să cumpere coliba şi terenul lui Crosbie Wells, şi că, indiferent care o fi fost acel pont, precis Charles Frost ştiuse şi el despre ce era vorba. Nilssen putea accepta, de asemenea, că propria lui implicare în această afacere, oricât de inocente i-ar fi fost intenţiile, nu putea să nu pară cel puţin dubioasă în ochii unui străin imparţial. În fond, el fusese cel care găsise comoara; el notase în registrul lui sticluţa cu laudanum, alături de toate celelalte lucruri din casă (întocmise o listă a bunurilor ce urmau să fie vândute); şi tot el urma să

câştige patru sute de lire sterline din acea tranzacţie.

Totuşi, dincolo de acceptarea acestor fapte (ceea ce, în fond, se reducea doar la acceptarea unor îndoieli şi impresii probabile), Nilssen era nesigur. Pritchard susţinuse că dispariţia lui Emery Staines nu putea fi o coincidenţă, ceea ce era o supoziţie; afirmase că omul fusese ucis, ceea ce era o presupunere; şi sugerase că trupul lui fusese îngropat în mormântul lui Wells, ceea ce era o prezumţie; şi avansase ideea că disputa în justiţie privind proprietatea lui Wells fusese plănuită dinainte ca un fel de camuflare, un fel de momeală – ceea ce, se gândea Nilssen, era de-a dreptul o fabulaţie. Pritchard nu putea justifica prezenţa flaconului cu laudanum în coliba defunctului; nu putea prezenta o motivaţie sau vreun suspect plauzibil, cu toate astea, negustorul nu putea să nesocotească în totalitate convingerile spiţerului, oricât de mult l-ar fi deranjat modul în care acestea erau formulate.

Nilssen nu împărtăşea fascinaţia irezistibilă cu care Pritchard obişnuia să sondeze adâncurile: nu era posedat de patima de a

descoperi adevărul, cum era oaspetele său. Pritchard devenea foarte ciudat când vorbea despre pasiunile lui, elixirele pe care le prepara şi le gusta sub tavanul scund al laboratorului său, răşinile şi prafurile pe care le cumpăra şi le vindea în borcănele din sticlă mată. Omul din faţa lui avea prin caracter ceva rece şi dur, se gândea Nilssen – preschimbând acest sentiment de rău augur, cum făcea adesea, într-un principiu de dezgust estetic.

Într-un final, cu tipicul aer de profundă jignire care punea stăpânire pe el ori de câte ori argumentele altcuiva scoteau în evidenţă o deficienţă a raţionamentului acestuia, Nilssen îşi trase pipa dintre buze şi spuse:

— Mda, poate că Wells avea un contact la Banca Centrală

Killarney, sau vreun tip din Companie...

— Nu, spuse Pritchard, lovind cu toată palma în birou; se aşteptase ca Nilssen să greşească în ipotezele lui, aşa că avea deja pregătit contraargumentul. Aici a fost o mână de chinez, explică el. Pun pariu pe orice sumă de bani. Capiştea aia a lor de la Kawarau era veşnic plină de tipi fără autorizaţie – foloseau în comun drepturile de minerit. Toţi seamănă între ei, pricepi, oricare nume poate trece drept un altul, când vine dintr-o limbă

străină. În Chinatown, toţi muncesc la negru. Dacă treaba ar fi pornit dinăuntrul Companiei, ar fi părut...

— Mai curată? interveni Nilssen cu optimism.

— Dimpotrivă. Când un tip vrea să-şi acopere urmele – când trebuie să folosească intrarea meşterului, în loc să vină prin hol cum se ştie că face –, atunci începe să-şi ia măsuri, să facă

sacrificii. Înţelegi? Un tip din interiorul sistemului trebuie să ţină

seama de pioni şi de celelalte piese. Pe când un om dinafară

poate trata direct cu Diavolul.

Exact exprimările de acest gen îi displăceau enorm lui Nilssen. Coborî privirea din nou spre contractul de vânzare.

— Forja Chinatown, spuse Pritchard. Ţine minte ce-ţi spun eu. Există un tip acolo care face toată munca de topitorie.

Numele lui e Quee.

— Vei discuta cu el? spuse Nilssen ridicându-şi capul.