individul e un ticălos şi un escroc notoriu. Vreau să-i vin de hac, la dracu’. Trebuie să-l prind cu ceva, şi de-aceea am nevoie de o mirază împotriva lui.
— Ce e o mirază? întrebă lucrătorul de la bancă.
— E o tâmpenie – nu contează, se răţoi Balfour. Important e că vreau să-l înfund cumva. Să-l dau pe mâna justiţiei. Cred că a şterpelit o avere frumuşică din lotul de minerit al altui tip. Mii de lire. Dar este doar o presupunere, or, eu am nevoie de dovezi puternice. Am nevoie de un punct de la care să plec. E clar?
Povestea aceea cu investiţia pe care ţi-am turnat-o adineauri era doar o abureală. O gogoriţă cât toate zilele, spuse el uitându-se urât la funcţionar printre zăbrelele grilajului. Ce? zise el după o clipă. Ce-i de făcut?
— Absolut nimic, spuse Frost şi începu să îşi aranjeze hârtiile de pe birou, zâmbind criptic cu buzele strânse. Treburile dumneavoastră vă privesc personal. Eu nu pot decât să vă urez noroc, domnule Balfour.
Vestea despre Emery Staines îl zguduise straşnic pe Balfour.
Povestea cu lăzile de transport şi şantajul era un lucru, se gândea el, dar dispariţia unei persoane era cu totul altceva. Asta era o chestiune sumbră. Emery Staines era un bun căutător de aur şi un om mult prea tânăr ca să moară aşa. În faţa tribunalului, Balfour se opri câteva momente, respirând greoi.
Micul grup de oameni din faţa băncii se împrăştiase, fiind ora mesei, iar băştinaşul maori plecase şi el. Ploaia se subţiase, preschimbându-se într-o burniţă îndârjită. Balfour aruncă o privire în susul şi în josul străzii, neştiind încotro s-o apuce. Se simţea foarte descurajat. „A dispărut”, se gândea el. Dar cum să
dispară un om aşa, pur şi simplu? Băiatul fusese ucis, pesemne.
Altă explicaţie nu exista, dacă nimeni nu îl mai văzuse de două
săptămâni.
Emery Staines era neîndoielnic cel mai bogat om din ţinutul situat la sud de nisipurile negre. Deţinea peste zece loturi de exploatare minieră, dintre care câteva aveau puţuri de minerit coborând până la adâncimi de cel puţin zece metri. Balfour, care îl admira nespus de mult pe Staines, estima vârsta acestuia cam la douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani – nu atât de tânăr încât să nu-şi fi meritat norocul, dar nici prea matur încât să te
gândeşti că ar fi putut să-şi dobândească averea prin mijloace nu tocmai oneste. De fapt, o asemenea ipoteză nu-i trecuse niciodată
prin minte lui Balfour. Staines fusese înzestrat cu o frumuseţe absolut naturală şi binevoitoare, plină de însufleţire şi speranţă, fără a face caz vreodată de aceste trăsături; era din fire un om afabil şi optimist, de o agerime încântătoare. Chiar şi să-şi închipuie că murise era o idee detestabilă. Iar gândul că ar fi fost asasinat era şi mai cumplit. Exact atunci clopotul capelei metodiste bătu ora douăsprezece şi jumătate, zburătăcind un stol de păsări, care ţâşniră din clopotniţa improvizată şi se împrăştiară negre pe fundalul cerului. Balfour se întoarse cu faţa spre dangăte, simţind în acel moment un junghi ascuţit în tâmplă. Simţurile lui, până atunci amorţite, se acutizau – era efectul alcoolului pe care îl consumase în acea dimineaţă –, iar responsabilităţile personale începuseră să îl apese greu. Nu mai avea chef să pună întrebări în folosul lui Lauderback.
Se înfăşură strâns în mantou, se răsuci pe călcâie şi începu să meargă spre pintenul de pământ pe care Hokitika îl avea înfipt în mare, un loc care era, pentru el, un refugiu uzual. Plăcerea lui era să stea în picioare pe limba aceea de nisip, când vremea era urâtă, să-şi strângă bine haina pe el şi să privească înspre larg, dincolo de mănunchiurile de catarge ale vaselor ancorate în port, care se legănau la unison, impulsionate de curenţii năvalnici ai râului, de valuri şi de vânt – vântul vuind dinspre Marea Tasmaniei, care smulgea scoarţa de pe copacii din buza plajei şi îndoia tufişurile, schimonosindu-le. Balfour savura crunta indiferenţă a furtunilor. Îi plăceau locurile singuratice, fiindcă el unul nu se simţea singur niciodată.
În timp ce cobora, alunecând la fiecare pas pe malul noroios ai cheiului, vântul se opri brusc. Zâmbind, Balfour scrută negura văzduhului. Ploaia răpise orice şansă a unei reflexii dinspre gura largă a râului, iar apa era cenuşie şi opacă, asemenea unei farfurii de tinichea. Legănatul catargelor se mai domolise odată
cu acalmia vântului; Balfour le urmărea de departe, iar balansul lor ritmic, masiv – în spate, în faţă, în spate, în faţă – îl umplea de o linişte interioară. Aşteptă până mişcarea lor se mai domoli, după care porni mai departe.
Cheiul se arcuia în jurul gurii râului, până la pintenul de pământ, o limbă îngustă de nisip, de care se spărgeau pe o latură
valurile înspumate dinspre largul mării, în timp ce cealaltă latură
era scăldată molcom de apele tulburi ale râului, amestecate cu sare şi golite acum de aurul lor. Aici, pe partea liniştită a
pintenului din mare, se forma de la ţărm un scurt ponton.
Balfour făcu un pas în jos, aterizând cu talpa pe scânduri, iar întreaga structură se cutremură sub greutatea lui. Doi docheri, uzi ciuciulete ca şi el, şedeau pe ponton, la vreo şase metri mai încolo; tresăriră amândoi când micul debarcader se clătină sub ei şi întoarseră capul.
— Salutare, băieţi, spuse Balfour.
— Salutare, Tom.
Unul dintre ei ţinea în mână o cange cu cârlig de alamă, cu care tot încercase de zor să nimerească în pescăruşii care se scufundau după mâncare printre pietrele de dedesubt, iar acum îşi reluă această îndeletnicire fără rost. Celălalt ţinea scorul.
Balfour se apropie, oprindu-se în spatele lor, iar o bucată de vreme nimeni nu vorbi. Cu ochii mijiţi, priveau prin ploaie cum vasele amarate la ţărm se legănau, aplecându-se ba în faţă, ba în spate.
— Ştiţi care-i necazul? spuse Balfour la un moment dat. Aici, în partea asta de lume, orice om poate să se reconstruiască.
Poate să devină alt om. Ce înseamnă un pseudonim, de fapt? Ce înseamnă un nume? Ţi-l alegi aşa cum alegi o pepită de pe jos.
Ăstuia îi zici Wells – ăstuia i Carver...
Unul dintre docheri privi în jus.
— Te-ai certat cu Francis Carver?
— Nu, nu, spuse Balfour scuturând din cap.
— Te-ai certat cu unul pe care-l cheamă Wells?
Balfour oftă.
— Nu – nu a fost nicio ceartă, zise el. Vreau să aflu câteva lucruri, atâta tot. Dar discret – pe şest.
Pescăruşul veni înapoi; docherul lovi din nou cu cangea, dar rată.
— A fost cât pe-aci să-i găureşti aripa, zise celălalt tip. Ai ajuns la cinci.
Balfour observă că aruncaseră o bucată de pesmet pe pietrişul de dedesubt.
Docherul care vorbise primul dădu din cap spre Balfour şi zise:
— Vrei să-l înhaţi pe Carver sau să-l înhaţi pe celălalt?
