Chestiunea este nedelicată, ştiu; voi încerca să fiu cât mai delicat cu putinţă. Mi-a fost dat să aflu că ai încasat un comision în valoare de mai multe sute de lire sterline la lichidarea averii domnului Crosbie Wells.

Nilssen tresări, însă Shepard ridică mâna ca să îl facă să

tacă.

— Nu te pripi să vorbeşti până nu vei fi auzit ce am de spus, îl avertiză el. Îţi voi povesti exact ce ştiu. Cadavrul omului a trecut prin Tabăra Poliţiei înainte de înmormântare; întrucât, practic, nu avea rude sau prieteni, ne-am ocupat de priveghi chiar în incinta taberei. Am avut solemna onoare de a vedea cadavrul şi de a fi de faţă atunci când medicul a verificat starea organelor vitale, pentru a descoperi eventuale leziuni sau vătămări. Doctorul Gillies a conchis că, în realitate, cauza morţii a fost băutura; eu, cu modestele mele cunoştinţe în domeniu, nu am putut decât să fiu de acord cu verdictul lui. Totuşi, doctorul Gillies a ţinut să examineze cu atenţie conţinutul stomacului şi al intestinelor defunctului, în care a găsit nu numai mâncare şi rachiu, ci şi urme de laudanum, oricum nu într-atât de mult, aş

adăuga eu, încât să dea naştere la suspiciuni exagerate. Eu nu cred că Crosbie Wells a fost otrăvit decât cu băutură. Bun, chiar înainte de încheierea priveghiului, pământul şi gaterul lui Wells au fost vândute. Pământul, după cum ştii, a fost revendicat de bancă şi a fost apoi cumpărat aproape imediat de către un domn

Edgar Clinch; deşi tranzacţia a fost perfect legală, rămâne totuşi ciudat cu câtă rapiditate proprietatea a încăput pe mâinile altcuiva. Înţeleg că, după aceea, ai fost chemat să goleşti coliba şi să vinzi lucrurile defunctului contra unui onorariu ce urma să fie calculat la valoarea totală a bunurilor; ai acceptat însărcinarea şi, prompt, ai descoperit în casă o mare cantitate de aur (unde erau ascunse pepitele, în cutia de făină?) în valoare cumulată de patru mii de lire sterline. „Comoara bilet-spre-casă”, cum se spune pe-aici. Bun, domnule Nilssen, normal ar fi fost să poţi beneficia de procentul cuvenit dumitale, care devenise deja o sumă frumuşică de bani; dar toată afacerea a fost dejucată în momentul în care văduva domnului Wells a debarcat pe plajă, anunţându-şi identitatea şi intenţiile. Venise cu o săptămână

prea târziu pentru a asista la înmormântarea lui, dar nicidecum prea târziu pentru a contesta vânzarea proprietăţii lui, precum şi tranzacţiile care avuseseră loc ca urmare a acelei vânzări. Cum spuneam, eu nu cred că Crosbie Wells a fost otrăvit, continuă

Shepard. Dar nu cred nici că aurul dosit în casă îi aparţinea lui, şi cu atât mai puţin văduvei lui. Apariţia văduvei lui Wells este o ciudăţenie într-o poveste şi-aşa prea ciudată pentru gustul meu, preciză el, tăcând apoi câteva clipe. Ceva din ce-am spus eu până

acum ştiai deja sau ţi se pare cumva că ar fi neadevărat? Poţi refuza să răspunzi dacă doreşti.

— Vrei să mă şantajezi? îngăimă Nilssen.

— Nicidecum, spuse Shepard. Dar trebuie să-mi dai dreptate că afacerea asta miroase a matrapazlâc.

— Da, aşa e.

— Eu nu sunt detectiv şi nici nu am vreo înclinaţie spre acel domeniu, spuse Shepard. Mă interesează prea puţin ce ştii dumneata, de fapt. Însă vreau neapărat să am o nouă închisoare şi văd în asta o ocazie pentru amândoi de a ieşi în câştig.

— Te-ascult, domnule.

— Văduva lui Wells a făcut recurs în instanţă, pentru a contesta vânzarea bunurilor soţului ei răposat, spuse Shepard.

Acţiunea judecătorească se va întinde pe câteva luni, desigur, aşa cum se întâmplă cu toate procesele judiciare, iar între timp banii vor fi ţinuţi în păstrare de către bancă. În final, mă aştept ca vânzarea să fie revocată şi, dacă nu va fi dacă în vileag vreo escrocherie mai amplă, văduva îşi va revendica pentru sine

„comoara”. Întâmplător, am avut câteva conversaţii cu Crosbie Wells în ultimele luni, or, el niciodată nu a pomenit că ar fi fost însurat, nici de faţă cu mine, nici de faţă cu oricare dintre

oamenii cu care am discutat despre asta.

Nilssen avu viziunea unei pisici rostogolind cu laba o mică

rozătoare, dintr-o parte în cealaltă, fără să îşi scoată ghearele. El nu era vinovat, nu făcuse nimic rău, totuşi se simţea vinovat; se simţea implicat, ca şi cum ar fi săvârşit o mârşăvie cumplită în timp ce dormea şi s-ar fi trezit din somn cu perna mânjită de sânge. Avea certitudinea că, din clipă în clipă, temnicerul îl putea demasca, dar pentru ce crimă, nici el nu ştia încă. Care era cuvântul pe care îl folosise Pritchard? Asociaţi. Da, simţea acut acest lucru.

În copilărie, Nilssen furase un nasture preţios din sipetul cu comori al vărului lui. Era un nasture de la manşeta unei tunici militare, de culoarea alamei şi gravat cu un trup zvelt de vulpe ce alerga cu botul deschis şi urechile înclinate spre spate. Nasturele era bombat şi mai cenuşiu pe o parte decât pe cealaltă, ca şi cum cel care purtase uniforma obişnuise să mângâie cu degetul conturul bumbului, iar de-a lungul timpului acesta îşi pierduse strălucirea. Vărul Magnus era rahitic şi mergea cu picioarele crăcănate: avea să moară curând, aşa că nu era obligat să-şi împartă jucăriile cu nimeni. Însă Nilssen ajunsese să jinduiască

atât de mult la acel nasture, încât într-o noapte, când Magnus dormea, s-a furişat în odaie, a desfăcut încuietoarea sipetului şi a furat obiectul mult râvnit; s-a plimbat o vreme prin camera copiilor, cufundată în întuneric, pipăind bumbul, verificând cât cântărea, plimbându-şi degetul peste trupul vulpii, simţind cum alama se impregna de căldura mâinii lui, până când l-a copleşit un sentiment ciudat, nu neapărat remuşcarea pentru ceea ce făcuse, ci un început de istovire, un gol lăuntric, aşa că a pus nasturele la loc de unde îl luase. Vărul Magnus nu a ştiut niciodată. Nimeni n-a ştiut. Dar timp de luni şi ani şi chiar decenii după aceea, după multă vreme de la moartea vărului Magnus, acel furt i-a stat ca un ghimpe în inimă. Vedea ca aievea camera copiilor scăldată în lumina lunii, de fiecare dată când rostea numele vărului său; se înroşea din nimic; uneori, simţea nevoia să se ciupească sau trântea vreo înjurătură când îşi aducea aminte. Căci, chiar dacă omul este judecat după faptele lui, după ceea ce a spus şi a făcut, el se judecă pe sine însuşi după ceea ce este dispus să facă, după ceea ce ar fi putut spune sau ar fi putut face – o judecată cate este în mod obligatoriu mărginită, nu numai prin orizontul şi limitele imaginaţiei lui, ci şi prin etalonul mereu schimbător al îndoielii şi al respectului de sine.

— Estimez că vom ajunge cel puţin în aprilie, până ca vânzarea să fie invalidată cu succes, spunea Shepard, cu aceeaşi perfectă gravitate. Între timp – imediat, de fapt –, îţi propun să

investeşti întreaga sumă a comisionului dumitale în construcţia penitenciarului meu.

Nilssen ridică uimit din sprâncene.

— Dar banii nu sunt ai mei, spuse el pentru a doua oară în acea după-amiază. Au fost deja revocaţi de jure, dacă nu de facto.

Odată ce recursul văduvei va fi acceptat în instanţă, iar vânzarea averii va fi declarată nulă, eu voi fi obligat să returnez integral tot comisionul meu.

— Consiliul poate să-ţi sponsorizeze împrumutul, cu dobânda aferentă, spuse Shepard. Închisoarea este finanţată din bani publici, în fond; până ca instanţa de judecată să revoce comisionul tău, eu voi putea să scot fondurile necesare de la Bancă şi să-ţi plătesc banii împrumutaţi. Vom întocmi un contract; poţi să stabileşti clauzele pe care le vrei. Investiţia dumitale va fi în siguranţă.

— Dacă dispui de o finanţare publică, spuse Nilssen, ce rost mai are să-mi propui mie chestia asta? De ce, în fond, mai ai nevoie de aceste patru sute de lire sterline?

— Dumneata ai bani peşin şi îi vei folosi pentru o investiţie privată, spuse Shepard. Consiliul a aprobat finanţarea, dar nu a plătit-o efectiv; dacă aştept ca suma să fie distribuită şi depusă în contul închisorii, înseamnă să aştept ca treizeci de lucrători bancari să plimbe contractul meu pe treizeci de birouri, înainte şi înapoi. Până atunci, se face martie, sau aprilie chiar, iar alegerile vor fi trecut deja.

— Iar Lauderback îţi va folosi puşcăriaşii, spuse Nilssen.

— Da, şi va fi muls cu mult mai mult din bugetul districtului, pe deasupra.

— Foarte bine, spuse Nilssen. Să presupunem că sunt de acord cu asta, iar dumneata o să-ţi construieşti penitenciarul dorit. Ai spus că amândoi vom ieşi în câştig din afacerea asta.

— Păi da, spuse Shepard clipind. Dumneata vei avea o comandă, domnule Nilssen. Vei căpăta comisionul standard pe mâna de lucru, pe fier, pe cherestea, pe cuie şi pe toate mărunţişurile. Profit legal – iată modul cum vei ieşi în câştig.

Nilssen nu găsea nicio hibă în această logică (categoric, trecuseră multe săptămâni de când nu mai avusese un contract care să promită un asemenea grad de profit), însă felul în care Shepard făcuse propunerea îi crea o senzaţie foarte neplăcută.

Temnicerul folosise cuvântul omor şi calificase acea crimă drept

„sofisticată”; aşteptase ca Albert să fie de faţă ca martor pentru a întreba despre Emery Staines; şi când a relatat povestea afacerii Wells, insistase ostentativ ca Nilssen să nu-l întrerupă, sub pretextul că negustorul s-ar fi putut compromite vorbind prea mult sau prea în pripă, ceea ce presupunea că ar fi putut să se compromită într-un fel sau altul. Shepard îşi trata amfitrionul ca pe un om vinovat.

— Şi dacă refuz oferta dumitale – ce se întâmplă atunci?

Buzele lui Shepard se alungiră într-un zâmbet oferit rareori, dar al cărui efect era destul de sinistru.

— Te încăpăţânezi să vezi în această ofertă un şantaj, spuse el. Nu-mi pot imagina de ce ai această impresie.

Nilssen nu reuşi să înfrunte mult timp privirea temnicerului.

— Îţi voi acorda împrumutul şi îţi voi oferi serviciile mele pe bază de comision, spuse el în cele din urmă. Te rog, fii amabil să

aştepţi un moment, ca să notez ce materiale îţi sunt necesare, adăugă el.

Shepard înclină din cap şi, în sfârşit, luă ceaşca de cafea care se răcea pe birou în faţa lui. Ridică farfuria cu multă grijă; în mâna lui mare porţelanul părea incredibil de fragil, ca şi cum, dacă ar fi închis pumnul, dintr-o singură mişcare ar fi putut strivi cana, făcând-o praf. Sorbi din ceaşcă până la fund şi o puse la loc, exact în poziţia pe care o avusese până atunci pe biroul lui Nilssen. Apoi, prinse din nou pipa între buze, îşi încrucişa braţele şi aşteptă. Scârţâitul neregulat al tocului lui Nilssen pe hârtie era singurul zgomot din cameră.

— Voi completa un cec pe numele dumitale luni dimineaţă, spuse Nilssen în cele din urmă, după ce calculase suma finală.

Putem da un anunţ pentru oferta de lucru în ziarul de luni, îi trimit eu o notă direct lui Löwenthal. Voi recomanda ca muncitorii să se întâlnească aici, în Obor, la zece fix, pentru a semna hârtiile de angajare; în felul acesta, oamenii vor avea ocazia să citească ziarul şi să răspândească informaţii mai departe. Luni, la amiază, dacă vremea permite, putem începe lucrările pe teren.

Shepard mijise ochii.

— Ai spus Löwenthal? Ben Löwenthal – ovreiul?

— Da, zise Nilssen clipind. Nu putem da anunţul dacă nu îl publicăm în ziar. Sigur, poţi folosi foi volante şi gazeta oficială, dacă vrei, însă să ştii că toată lumea citeşte Times.

— Sper că ne-am înţeles asupra faptului că investiţia