— Dar de ce n-a venit la tine direct? întrebă Nilssen.
Pritchard ridică din umeri.
— O fi crezut că am vreun amestec, zise el.
— A crezut că tu ai otrăvit-o – dinadins?
— Da, spuse Pritchard privind din nou în altă parte.
— Bun, şi ce-a zis Tom? îl descusu Nilssen mai departe.
— I-a arătat lui Ah Sook evidenţele transporturilor făcute pentru mine. S-a dovedit că sunt curat.
— Documentele atestă că eşti „curat”?
— Da, spuse sec Pritchard.
Nilssen observă că îşi ofensase oaspetele, ceea ce îi produse o satisfacţie răutăcioasă. Începea să-l deranjeze ideea că ar putea fi consideraţi amândoi deopotrivă de vinovaţi ca posibili uneltitori, dacă (sau când) posibila ucidere a lui Emery Staines ieşea la iveală: după părerea lui, Pritchard era mult mai implicat decât el în toată această mizerie. Nilssen nu avea nimic de-a face cu opiul şi nici nu voia să aibă de-a face cu aşa ceva. Drogul era o otravă, un flagel, făcând din oameni nişte netoţi.
— Uite ce e, spuse Pritchard punând degetul pe birou.
Trebuie să-l faci pe Quee ăsta să discute cu tine. M-aş ocupa eu de asta, dacă aş putea – am fost la speluncă, am încercat, dar Sook nici nu vrea s-audă de mine. Quee e un tip în regulă. Un om cumsecade. Întreabă-l de metalul din colibă – dacă aurul e al lui şi, dacă da, ce căuta acolo, pe proprietatea lui Wells. Poţi să te duci în după-amiaza asta.
Pe Nilssen îl scotea din sărite să i se dea ordine în acest fel.
— Nu înţeleg de ce nu poţi să discuţi tu personal cu Quee, dacă zâzania ta e cu celălalt tip.
— Eu sunt între ciocan şi nicovală. Să zicem că prefer să bag capul în nisip.
În sinea lui, Nilssen numea complet altfel această atitudine.
Cu voce tare, spuse:
— Ce naiba l-ar putea convinge pe un orezar să stea de vorbă
cu mine? se răsti el, găsind în sfârşit un refugiu în irascibilitate.
Împinse la o parte foaia galbenă de hârtie din faţa lui.
— Tu măcar eşti neutru, zise Pritchard. Nu ai dat motive nimănui să te judece în vreun fel sau altul – de-acord?
— Nimănui, adică chinezoilor? insistă Nilssen sorbind din tutunul pipei, care era aproape cenuşă. Nu.
— Numele, îl spui cu un Ah în faţă – Ah Quee. E felul lor de a zice „domnule”.
Pritchard tăcu un moment, uitându-se la Nilssen, apoi adăugă:
— Priveşte lucrurile aşa. Dacă pe noi ne scot vinovaţi, probabil că la fel va păţi şi el.
În timp ce vorbea, se auzi un ciocănit la uşă: era funcţionarul, care aducea mesajul că George Shepard se afla în biroul de afară, aşteptând să fie primit.
— George Shepard – temnicerul? spuse Nilssen cumva agitat, ochii fugindu-i iute spre Pritchard. N-a spus de ce?
— O chestiune de profit, a zis el, avantaje reciproce, răspunse funcţionarul. Să-l aduc înăuntru?
— Eu plec, spuse Pritchard ridicându-se imediat în picioare.
Te duci să-l cauţi pe Quee, da? Promite-mi.
— Să mă duc tocmai până în Kaniere? zise Nilssen amintindu-şi de dejunul lui şi de ospătăriţa de la Nonpareil.
— E doar un ceas de mers pe jos, spuse Pritchard. Dar asigură-te că nu-l confuzi cu vreun altul: cel cu care trebuie tu să
discuţi e un om mărunţel, foarte slab, bărbierit neted; îi poţi recunoaşte uşor coliba după coşul care iese din forjă. Aştept mesajul tău.
Şi plecă.
*
Biroul lui Nilssen părea mult prea mic pentru o asemenea plecăciune amplă şi rigidă, cu care George Shepard îşi făcu intrarea. Negustorul simţi cum se chirceşte un pic pe scaun şi, ca să compenseze acest efect, sări în picioare, întinse mâna în faţă
şi strigă:
— Domnule Shepard – da, da, poftiţi. N-am avut încă
plăcerea de a lucra cu dumneavoastră, domnule, însă sper din suflet să vă pot fi de folos în viitorul apropiat, dacă e posibil. Vă
rog, luaţi loc.