— Lua-te-ar naiba pe tine!

Anna izbucni în lacrimi din nou. Pritchard se întoarse cu spatele la ea. Oare unde ţinea drogul? Se duse la dulap, îl deschise şi începu să scotocească printre lucrurile dinăuntru.

Rochiile ei atârnând goale pe umeraşe. Jupoanele. Pantalonaşii, majoritatea zdrenţuiţi şi pătaţi. Batiste, şaluri, corsete, ciorapi lungi, botinele ei. Nu găsi nimic. Se duse la scrin, unde o spirtieră era pusă pe o farfurie crăpată – asta era probabil lampa ei pentru opiu –, alături de o pereche de mănuşi căptuşite, un pieptăn, o perniţă de ace, un pachet început de săpun, felurite borcănaşe cu cremă şi pudră. A luat pe rând în mână toate aceste articole şi apoi le-a pus la loc, cu brutalitate; îi venea să

răstoarne toată camera cu susul în jos.

— Ce faci acolo? spuse Anna.

— Ai ascuns pachetul şi nici nu vrei să-mi spui de ce!

— Alea sunt lucrurile mele.

— Extraordinar, exclamă el râzând cinic. Suveniruri, aşa-i?

Preţioase amintiri? Antichităţi?

Smulse sertarul din scrin şi îl scutură pe podea. O cascadă

de fleacuri se revărsă zdrăngănind pe jos. Monede, aţă înfăşurată

pe mosorele de lemn, panglici, nasturi îmbrăcaţi, o foarfecă de croitorie. Trei dopuri de şampanie, care se duseră de-a dura. Un pămătuf de bărbierit, pe care-l furase probabil de undeva.

Chibrituri, balene de corset. Biletul de călătorie pe mare până în Noua Zeelandă. Tampoane de cârpă. O oglindă cu spate de argint. Pritchard râcâia prin mormanul de pe jos. Era acolo şi pipa Annei aşa că ar fi trebuit să găsească şi cutiuţa aferentă, sau poate o punguliţă, în care să fie opiul învelit într-un petic de hârtie cerată, ca o caramea cumpărată de la magazin. Pritchard trase o înjurătură.

— Eşti o bestie, spuse Anna. Te comporţi oribil.

Fără s-o bage în seamă, luă pipa de pe jos.

Era o pipă chinezească, făcută din bambus şi lungă cam cât antebraţul lui Pritchard. Cupa pipei era la o distanţă de vreo opt centimetri faţă de capăt, ieşită proeminent în afară, ca măciulia unui mâner de uşă, şi fixată de lemn cu ajutorul unui colier

metalic. Pritchard cântări obiectul în palmă, ţinându-l cum ţine un flautist flautul. Îl adulmecă. Avea o dâră neagră în jurul marginii cupei, ceea ce însemna că pipa fusese folosită, şi asta de curând.

— Eşti mulţumit acum? întrebă ea.

— Ţine-ţi gura. Unde-i acul?

— Acolo.

Anna arătă spre un pătrat de cârpă, printre sordidele mărunţişuri de pe jos, în care era înfipt un ac de pălărie lung, pătat cu negru la vârf. Pritchard îl adulmecă şi pe-acesta. Apoi inseră acul în deschizătura cupei, rotind vârful înăuntru.

— O să-l rupi.

— Şi ce dacă? Ţi-aş face un serviciu.

(Dependenţa Annei de drog i se părea deplorabilă lui Pritchard – dar, în fond, de ce? Şi el consumase opiu de nenumărate ori. Făcuse asta în Kaniere, cu Ah Sook, în coliba micuţă în care Sook atârnase ţesături orientale, pentru a izola mai bine interiorul, astfel încât preţioasele lui lămpi să nu pâlpâie din cauza curentului.)

Într-un târziu, Pritchard azvârli neglijent pipa, iar cupa acesteia se izbi zgomotos de duşumea.

— Bestie ce eşti, spuse Anna din nou.

— M-ai făcut bestie, da? Las’ că ţi-arăt eu ţie!

Se repezi la ea, nevrând neapărat s-o lovească, ci doar s-o înhaţe de umeri şi s-o scuture zdravăn până-i spunea tot adevărul. Însă se mişcă stângaci, aşa că Anna reuşi să se smulgă

din strânsoarea mâinilor lui, şi pentru a treia oară în acea după-amiază Pritchard simţi pregnant în nări mirosul sărat al mării şi, inexplicabil, gustul metalic al frigului, ca şi cum o rafală

de vânt l-ar fi plesnit în faţă, ca şi cum o pânză de corabie şfichiuise aerul deasupra lui, ca şi cum o furtună mocnea în aer.

Şi se poticni.

— Dă-te înapoi, spuse ea, cu pumnii strânşi ridicaţi în dreptul feţei. Vorbesc serios, Joseph. Nu admit să fiu făcută

mincinoasă. Dă-te înapoi şi pleacă de-aici.

— Se cheamă că eşti o mincinoasă, dacă minţi cu neruşinare.

— Dă-te înapoi.

— Spune-mi unde-ai ascuns drogul.

— Dă-te înapoi.

— Nici gând, până nu-mi spui unde l-ai pus! strigă el.

Spune-mi odată, târfă ordinară ce eşti!

Exasperat, se repezi din nou la ea; o văzu cum îi scapără

ochii, iar în clipa următoare Anna vârî mâna în corsajul rochiei, de unde scoase un pistol de buzunar, genul de armă cu un singur foc. Era un revolver minuscul, un pic mai lung decât degetul lui Pritchard, însă de la o distanţă atât de mică putea să-i ciuruiască pieptul. Instinctiv, ridică mâinile. Revolverul era îndreptat cu ţeava spre bărbia Annei, aşa că aceasta trebuia să-l rotească pentru a-l prinde bine în mână, însă era disperată şi agitată, iar în momentul acela trei lucruri se întâmplară

simultan. Pritchard păşi îndărăt şi se împiedică de marginea rogojinii de pe jos; în spatele lui, uşa se trânti de perete şi cineva ţipă; şi Anna se răsuci pe jumătate auzind zgomotul, îşi pierdu echilibrul şi se împuşcă în piept.

Detonaţia focului tras de micul revolver se auzi înfundat, de parcă nici n-ar fi fost, aşa cum auzi de pe punte când vârful catargului pârâie sus de tot în bătaia vântului. Părea ca un ecou al detonaţiei propriu-zise, ca şi cum împuşcătura reală fusese trasă undeva mult mai departe, iar zgomotul acesta era doar o copie. Prosteşte, Pritchard se roti în loc, întorcându-se cu spatele la Anna, pentru a vedea cine apăruse în uşă. Avea mintea înceţoşată; realiză, cumva foarte vag, că bărbatul care tocmai intrase era Aubert Gascoigne, noul funcţionar judecătoresc.

Pritchard nu-l cunoştea aproape deloc pe Gascoigne. În urmă cu vreo trei săptămâni, omul venise la laboratorul spiţeriei, cerând un medicament pentru indigestie, şi, în mod absurd, Pritchard îşi aminti acest lucru acum. Se întreba dacă tinctura preparată de el îi făcuse bine pacientului, aşa cum îl asigurase el că se va întâmpla.

O fracţiune de secundă, nimeni nu se mişcă... sau poate nici măcar atât nu trecuse. Pe urmă, Gascoigne trase o înjurătură, se repezi în faţă şi căzu peste trupul târfei. Îi împinse capul pe spate, pistolul alunecă zdrăngănind lateral, însă pielea albă a grumazului ei era neatinsă, nicio urmă de sânge; Anna respira.

Brusc, fata îşi duse mâinile la gât.

— Proasto, proasto! striga Gascoigne cu glas sugrumat.

Înşfacă gulerul de dantelă cu amândouă mâinile şi trase de el, sfâşiindu-l.

— Cartuş orb, da? Alice de ceară, da? Te-ai gândit să ne mai tragi o sperietură, nu? Ce dracu’ e-n mintea aia a ta?

Anna îşi mişca mâna pe piept, pipăind cu degetele derutată.