N-am putut să ne explicăm ce s-a întâmplat.

— Mulţumesc. Îmi pare rău că te-am întrerupt.

— Ai putea să ne împărtăşeşti o părere, domnule Moody?

— În scurt timp, după ce voi auzi restul poveştii.

— Trebuie să recunosc, domnule, că arăţi teribil de ciudat.

— Mă simt perfect. Te rog, continuă.

*

Era încă după-amiaza devreme când Pritchard se întoarse la spiţeria lui de pe strada Collingwood, însă i se părea că ar fi

trebuit să fie mult mai târziu, că ar fi trebuit să se însereze, fiindcă altminteri nu înţelegea de ce se simţea atât de vlăguit.

Intrase prin prăvălie şi, câteva momente, se opri prosteşte să

alinieze curelele pentru ascuţit briciul perpendicular faţă de colţurile rafturilor şi să ordoneze sticluţele astfel încât să fie plasate frumos, una lângă alta, pe marginea etajerei, însă subit simţi că nu se mai putea ţine pe picioare. Puse un anunţ în vitrină, prin care clienţii erau rugaţi să revină luni, încuie uşa şi se retrase în laborator.

Pe birou erau câteva comenzi pe care trebuia să le prepare, însă se uita la reţete aproape fără să le vadă. Îşi scoase vestonul şi îl atârnă în cuierul de lângă plită. Din obişnuinţă, îşi legă

şorţul la brâu. Apoi rămase în picioare, privind în gol.

Cuvintele lui Mary Menzies îi fixaseră destinul ca o profeţie, ca un blestem. „Tu n-ai fost niciodată împăcat cu binele”; le-a ţinut minte; le-a notat pe hârtie şi, prin asta, a făcut ca vorbele ei să se adeverească. Devenise omul pe care ea l-a respins, din cauză că l-a respins, din cauză că l-a părăsit. Şi acum avea treizeci şi opt de ani, dar nu iubise niciodată, iar alţi bărbaţi aveau amante, alţi bărbaţi aveau neveste. Cu vârful degetului arătător, Pritchard atinse gâtul unei sticluţe de pe biroul din faţa lui. Era o fată de nouăsprezece ani. Era Mary Menzies în mintea lui.

O maximă de-a tatălui lui îi veni în minte: dai unui câine un nume rău, şi câinele acela va fi rău pe viaţă. („Ţine minte asta, Joseph”, i-a zis taică-său, cu o mână pe umărul lui Pritchard şi cu cealaltă ţinând la piept un căţeluş nou-născut; a doua zi, Pritchard i-a dat căţeluşului numele de Cromwell, iar tatăl lui a încuviinţat scurt din cap.) Amintindu-şi acele cuvinte, Pritchard se gândea: „Asta este ce am făcut şi eu, mie însumi, sorţii mele?

Mi s-a dat şi mie, asemenea câinelui din zicala tatii, un nume rău?” Dar nu era o întrebare.

Luă loc şi îşi puse palmele pe masa de laborator. Gândurile îi zburară din nou la Anna. Potrivit spuselor ei, nu intenţionase nicidecum să se sinucidă, ceea ce în opinia lui Pritchard era o afirmaţie sinceră. Anna ducea o viaţă mizerabilă, dar avea plăcerile ei şi, în plus, nici nu era violentă din fire. Pritchard considera că o cunoştea bine. Nu şi-o imagina capabilă să-şi pună capăt zilelor. Şi totuşi – cum spusese ea? Tot îţi mai vine uneori să faci gestul. „Da”, se gândea abătut Pritchard. „Îţi mai vine, uneori.”

Anna era o opiomană împătimită. Se droga aproape în fiecare

zi şi cunoştea prea bine efectele opiului asupra trupului şi minţii ei. Pritchard nu ştia ca Anna să-şi fi pierdut vreodată cunoştinţa complet şi să nu poată fi trezită în simţiri decât peste douăsprezece ceasuri. Se îndoia că o asemenea situaţie putea să

fie doar un accident. În fine, dacă într-adevăr nu avusese de gând să-şi pună capăt zilelor, aşa cum susţinea ea, însemna că nu rămâneau decât două posibilităţi: ori altcineva o drogase, o folosise în scopuri mârşave apoi o abandonase pe drumul spre Christchurch; ori (şi Pritchard clătină lent din cap) Anna umbla cu cioara vopsită. Da. Minţise în privinţa răşinii; putea foarte uşor să fi minţit şi în privinţa supradozei. Dar în ce scop? Pe cine proteja oare? Şi de ce?

Medicul din Hokitika confirmase că Anna consumase într-adevăr o mare cantitate de opiu în noaptea de 14 ianuarie: mărturia lui în acest sens fusese publicată în West Coast Times a doua zi după procesul Annei. Reuşise oare Anna să-l prostească

pe medic sau să-l convingă cumva să dea un diagnostic fals?

Pritchard analiza această posibilitate. Anna stătuse la închisoare peste douăsprezece ceasuri, iar în acest răstimp tot soiul de bărbaţi o cercetaseră şi o suciseră probabil pe toate părţile, sub privirile altor zeci de oameni care erau de faţă. Era greu de imaginat că ar fi putut să-i păcălească pe toţi. Adevărata stare de leşin nu poate fi simulată, se gândea Pritchard. Nici chiar o târfă

nu poate mima atât de bine aşa ceva.

Perfect: poate că drogul fusese otrăvit totuşi. Pritchard îşi întoarse mâinile cu palmele în sus şi îşi studie liniile spiralate de pe buricele degetelor, fiecare palmă fiind imaginea în oglindă a celeilalte. Când îşi împreuna vârfurile degetelor unele cu altele, acestea formau o dublă reflexie perfectă, ca atunci când un om se lipeşte cu fruntea de luciul unei oglinzi. Se aplecă în faţă, ca să

se uite la liniile spiralate. Era limpede că el nu măsluise în niciun fel drogul, şi nici pe Sook, chinezul, nu-l suspecta că ar fi făcut-o.

Sook ţinea la Anna. Nu, era imposibil ca Sook să fi vrut să-i facă

vreun rău Annei. Ceea ce însemna că drogul fusese probabil otrăvit ori înainte ca Pritchard să-l achiziţioneze angro, ori după

ce Anna îşi cumpărase un pacheţel de opiu de la Ah Sook pentru a-l consuma acasă.

Pritchard îşi procura opiaceele de toate felurile de la un bărbat pe nume Francis Carver. Îl analiză acum pe Carver. Tipul era un fost ocnaş şi, drept urmare, avea o proastă reputaţie; cu Pritchard totuşi se purtase întotdeauna politicos şi corect, iar Pritchard nu avea niciun motiv să creadă că Francis Carver ar

putea să-i dorească lui, sau afacerilor lui, vreun rău efectiv. Cât despre faptul dacă Francis Carver îi purta ranchiună chinezului, Pritchard nu avea habar, însă ştia că nu-i vindea nimic direct chinezului. Îi vindea lui Pritchard, şi doar lui Pritchard.

Pritchard îl întâlnise prima oară pe Carver la un tripou de pe strada Revell în urmă cu vreo şapte luni. Pritchard era un împătimit al jocurilor de noroc şi, odată, când bea ceva după o partidă de zaruri, socotind în minte cam cât pierduse, un bărbat cu o cicatrice pe faţă s-a aşezat lângă el. Pritchard l-a întrebat, din politeţe, dacă îi plăcea să joace cărţi şi ce îl adusese de fapt în Hokitika; şi aşa au intrat în vorbă unul cu celălalt. Când, la un moment dat, Pritchard a menţionat care era profesia lui, Carver a devenit foarte atent. Punând paharul pe masă, i-a explicat lui Pritchard că el era de multă vreme în legătură cu un tip care făcuse parte din echipajul unei corăbii din Compania Indiilor de Est, iar acum controla în Bengal o plantaţie de maci pentru extracţia opiului. Dacă Pritchard avea nevoie de opiu, Carver putea să-i garanteze un produs de o calitate incomparabilă şi într-o cantitate nelimitată. În acea perioadă, Pritchard nu avea niciun stoc de opiu, în afară de nişte tincturi slabe de laudanum, pe care le cumpărase de la un doftor şarlatan; fără ezitare, aşadar, i-a mulţumit lui Carver, a bătut palma cu el şi a convenit să revină în dimineaţa următoare pentru a pecetlui termenii negoţului lor.

De atunci, Carver îi furnizase în total cam un kilogram şi jumătate de opiu. Nu voia să-i furnizeze lui Pritchard mai mult de un kilogram la o livrare, deoarece (aşa cum i-a explicat foarte franc) dorea să controleze foarte din scurt cantitatea de opiu pentru a-l împiedica pe Pritchard să vândă drogul angro altor vânzători şi să obţină astfel un profit intermediar. (Vânzându-i opiu lui Ah Sook, Pritchard făcea, bineînţeles, exact acest lucru, însă Carver nu era la curent cu acest aranjament secundar, din moment ce venea arareori în Hokitika, iar Pritchard nu se obosise să-i mărturisească aşa ceva. Răşina de opiu venea înfăşurată în hârtie, presată într-o cutie de tablă, asemănătoare cu o cutie pentru păstrarea ceaiului.

Pritchard luă o cârpă de pe masa de laborator şi se apucă să

îşi cureţe murdăria de sub unghii, care îi crescuseră cam lungi, remarcă el în gând.

Oare Carver ar fi îndrăznit, de fapt, să otrăvească drogul înainte de a-l vinde angro unei spiţerii? În fond, Pritchard ar fi putut să macine răşina şi să o transforme în laudanum; ar fi

putut să o vândă, cu bucata, unui număr necunoscut de clienţi; sau ar fi putut să folosească opiul pentru propriul lui consum.

Era adevărat că Francis Carver avusese o relaţie urâtă cu Anna, făcându-i foarte mult rău la un moment dat. Dar, chiar şi dacă ar fi vrut să o omoare printr-o supradoză, nu avea nicio garanţie că

vreo parte din opiul otrăvit ar fi putut ajunge în mâinile Annei.

Pritchard rostogoli un cocoloş de murdărie între degete. Nu, era absurd să crezi că vreun om ar fi putut urzi un complot care să

comporte atât de multe incertitudini. O fi fost Carver o brută, dar prost nu era.

Respingând acea teorie, farmacistul analiză acum cea de-a doua posibilitate, aceea ca drogul să fi fost otrăvit după ce Anna Wetherell primise pentru acasă o bucată din pachet de la Ah Sook. Poate că cineva se furişase în camera ei de la Gridiron şi otrăvise opiul acolo. Dar din nou – de ce? De ce să te oboseşti în fond să otrăveşti opiul? De ce să nu omori târfa prin metode mai convenţionale – prin strangulare, sau sufocare, ori în bătaie?

Înfrânt, Pritchard preferă să se concentreze asupra lucrurilor despre care ştia, din instinct, că erau adevărate. Bunăoară, ştia că Anna Wetherell nu spusese întregul adevăr despre întâmplările din 14 ianuarie. Mai ştia că cineva inhalase recent opiu cu pipa pe care ea o ascunsese în cameră. Şi ştia că Anna nu mai consumase opiu; judecând după ochii şi mişcările ei, Pritchard nu avea niciun dubiu că Anna nu era drogată. Aceste certitudini, în opinia lui Pritchard, nu puteau conduce decât la o concluzie.

— Ei, la dracu’, susură el. Anna minte. Şi minte pentru un alt bărbat.

Şi aşa se scurse toată după-amiaza.

La un moment dat, Pritchard luă de pe birou reţetele nepreparate şi, neavând altceva mai bun de făcut, se apucă de lucru. Nu îşi dădu seama cum trecuse timpul decât abia atunci când un ciocănit discret în uşa laboratorului îl readuse în prezent. Se întoarse – remarcând cu o vagă surprindere că

lumina pălise mult iar afară se lăsase amurgul şi îl văzu pe Albert, slujbaşul de la firma lui Nilssen, oscilând ezitant în cadrul uşii, cu răsuflarea întretăiată şi o expresie stânjenită pe faţă.

Ţinea un bilet în mână.

— O, ceva de la Nilssen, spuse Pritchard apropiindu-se.

Uitase complet de conversaţia lui cu Nilssen de la începutul după-amiezii şi de rugămintea pe care i-o făcuse, de a-l căuta pe aurarul Quee şi de a-l întreba în legătură cu aurul prelucrat care