Exista întotdeauna, la Mannering, o undă de retorică

suverană în felul de a vorbi, căci percepţia lui despre sine era de nezdruncinat, autoritară şi absolută. Nu putea concepe lumea decât dintr-o perspectivă dominantă, practicând stilul declamator. Sub acest aspect, se deosebea radical de musafirul lui, o discrepanţă care, în cazul lui Mannering, îi provoca o oarecare iritare, căci, deşi prefera o companie respectuoasă, îl agasau indivizii pe care îi considera nedemni de atenţia lui. Era foarte generos cu Charlie Frost, întotdeauna tratându-l pe tânăr cu băuturi şi ţigări sau oferindu-i bilete la galerie pentru toate noile reprezentanţii pe scenă, dar uneori firea reticentă şi tăcută

a lui Frost îl călca pe nervi. Mannering avea tendinţa de a le repartiza roluri cunoscuţilor lui, etichetându-i aşa cum etichetezi un om după profesia lui, numindu-l „doctor” sau „caporal”; etichetele lui, formulate lăuntric şi niciodată divulgate cu voce tare, îi descriau pe ceilalţi oameni doar prin raportare la persoana lui, acesta fiind felul în care vedea el fiecare om pe care

îl întâlnea: ca pe o reflexie sau ca pe o refracţie a eului său autentic.

Mannering, aşa cum s-a menţionat deja, era un bărbat foarte gras. La douăzeci de ani, fusese voinic, iar la treizeci de ani, de-a dreptul burduhănos; când a împlinit patruzeci de ani, trunchiul lui căpătase o formă aproape sferică, ceea ce îl obliga, spre disperarea lui lăuntrică, să ceară ajutor pentru a încăleca şi a descăleca din şa. Neconcepând să admită că pântecul voluminos devenise un impediment în activitatea zilnică, Mannering dădea vina pe gută, o afecţiune de care nu suferise niciodată, dar care i se părea că suna aristocratic. Îi plăcea enorm să fie luat drept un aristocrat, ceea ce oamenii chiar credeau adesea despre el, fiindcă Mannering avea favoriţi stufoşi şi un ten deschis, preferând cu precădere hainele scumpe. În ziua aceea, îşi prinsese un ac de aur la cravată, iar sacoul (cu nasturii încheiaţi, aproape plesnind pe el) avea revere crestate, cum era de bonton.

— Nu suntem băgaţi în nimic împreună, spuse Frost.

Crede-mă, nu ştiu la ce te referi.

Mannering scutură din cap.

— Ba eu văd că eşti într-o situaţie nasoală, Charlie, văd foarte bine. Tu şi Clinch, amândoi. Dacă se ajunge la proces – şi se poate ajunge la proces, să ştii –, va trebui să explici de ce vânzarea colibei a fost expediată atât de repede. Acesta va fi punctul capital, punctul asupra căruia voi va trebui să vă

înţelegeţi. Nu sugerez vreun sperjur, nu. Spun doar că

declaraţiile voastre trebuie să se potrivească. Ce cauţi – un ajutor? Ai nevoie de un alibi?

— Un alibi? repetă Frost. Pentru ce?

— Haide, lasă, spuse Mannering mişcând mustrător şi patern din degetul arătător. Nu-mi spune mie că n-ai clocit tu ceva.

Cum altfel să se fi aranjat vânzarea atât de repede!

Frost sorbi din coniac.

— Nu se cuvine să discutăm cu atâta nonşalanţă o asemenea chestiune. Mai ales când sunt implicaţi şi alţii.

(Asta era o altă tactică de-a lui: întotdeauna să lase impresia că nu-i place să dea în vileag ceva.)

— Dă-i dracu’ pe „alţii”! exclamă Mannering. Şi termină naibii odată cu „nu se cuvine” sau „se cuvine”! Care-i povestea, haide, dă-ţi drumul ia gură!

— O să-ţi povestesc; dar n-a fost nimic necurat la mijloc, spuse Frost, nu fără satisfacţie, fiindcă îi plăcea îndeobşte să

declare că el nu era deloc de blamat. Tranzacţia a fost perfect

legală şi valabilă.

— Şi-atunci cum îţi explici?

— Ce să-mi explic?

— Cum s-a întâmplat totul!

— Este perfect explicabil, spuse calm Frost. Când Crosbie Wells a murit, Ben Löwenthal a aflat aproape imediat, fiindcă s-a dus să-i ia un interviu politicianului aceluia, în clipa în care tipul a ajuns în oraş, astfel încât să poată publica un articol special în ziarul de a doua zi dimineaţa. Iar politicianul, Lauderback pe numele lui, Alistair Lauderback, ei bine, el tocmai venise de la coliba lui Wells; el era cel care îl găsise mort în casă. Fireşte, i-a povestit totul lui Löwenthal.

— Abil, evreul, spuse Mannering cu o oarecare admiraţie.

Mereu la locul potrivit, în momentul potrivit, aşa-s ăştia, nu?

— Da, presupun, replică Frost, preferând să nu-şi exprime nicio opinie. Dar cum spuneam, Löwenthal a aflat de moartea lui Wells înaintea tuturor. Chiar înainte ca medicul legist să ajungă

la colibă.

— Dar el nu s-a gândit să cumpere, spuse Mannering.

Pământul.

— Nu, însă ştia că Edgar Clinch căuta să investească în ceva, aşa că i-a făcut un serviciu şi i-a dat informaţia, adică i-a spus că

proprietatea lui Wells va fi scoasă curând la vânzare. Clinch a venit la mine în dimineaţa următoare cu banii peşin, pregătit să

cumpere. Şi asta e toată povestea.

— O, nu, nu este, zise Mannering.

— Eu te asigur că este, spuse Frost.

— Ştiu să citesc printre rânduri, Charlie, zise Mannering.

Hm, cică „i-a făcut un serviciu”! Din mărinimia inimii lui milostive, ei? Nu unul ca el, nu Löwenthal! Ăsta se cheamă un pont, şi e un pont despre un purcoi de galbeni, ce naiba. Ăia doi sunt în cârdăşie aici, Löwenthal şi Clinch. Pun pariu pe ce vrei tu.

— Dacă e aşa, spuse Frost ridicând din umeri, te asigur că

eu nu ştiu nimic despre asta. Tot ce-ţi spun eu este că vânzarea casei a fost perfect legală.

— Legală, grăit-a bancherul, ha! Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare. De ce a trebuit să se întâmple atât de repede?

Frost era imperturbabil.

— Simplu, fiindcă nu existau niciun fel de hârţoage la mijloc.

Crosbie Wells nu a avut nimic: nu datorii, nu asigurare, nimic de rezolvat. Niciun act.

— Niciun act?

— Nu în casă. Nu certificat de naştere, nu bilet de călătorie, nu autorizaţie. Nimic.

Mannering răsucea trabucul între degete.

— Niciun act, repetă el. Tu ce înţelegi din asta?

— Nu ştiu. Le-o fi pierdut, poate.

— Totuşi, cum să-ţi pierzi actele?