În copilărie, Nilssen furase un nasture preţios din sipetul cu comori al vărului lui. Era un nasture de la manşeta unei tunici militare, de culoarea alamei şi gravat cu un trup zvelt de vulpe ce alerga cu botul deschis şi urechile înclinate spre spate. Nasturele era bombat şi mai cenuşiu pe o parte decât pe cealaltă, ca şi cum cel care purtase uniforma obişnuise să mângâie cu degetul conturul bumbului, iar de-a lungul timpului acesta îşi pierduse strălucirea. Vărul Magnus era rahitic şi mergea cu picioarele crăcănate: avea să moară curând, aşa că nu era obligat să-şi împartă jucăriile cu nimeni. Însă Nilssen ajunsese să jinduiască
atât de mult la acel nasture, încât într-o noapte, când Magnus dormea, s-a furişat în odaie, a desfăcut încuietoarea sipetului şi a furat obiectul mult râvnit; s-a plimbat o vreme prin camera copiilor, cufundată în întuneric, pipăind bumbul, verificând cât cântărea, plimbându-şi degetul peste trupul vulpii, simţind cum alama se impregna de căldura mâinii lui, până când l-a copleşit un sentiment ciudat, nu neapărat remuşcarea pentru ceea ce făcuse, ci un început de istovire, un gol lăuntric, aşa că a pus nasturele la loc de unde îl luase. Vărul Magnus nu a ştiut niciodată. Nimeni n-a ştiut. Dar timp de luni şi ani şi chiar decenii după aceea, după multă vreme de la moartea vărului Magnus, acel furt i-a stat ca un ghimpe în inimă. Vedea ca aievea camera copiilor scăldată în lumina lunii, de fiecare dată când rostea numele vărului său; se înroşea din nimic; uneori, simţea nevoia să se ciupească sau trântea vreo înjurătură când îşi aducea aminte. Căci, chiar dacă omul este judecat după faptele lui, după ceea ce a spus şi a făcut, el se judecă pe sine însuşi după ceea ce este dispus să facă, după ceea ce ar fi putut spune sau ar fi putut face – o judecată cate este în mod obligatoriu mărginită, nu numai prin orizontul şi limitele imaginaţiei lui, ci şi prin etalonul mereu schimbător al îndoielii şi al respectului de sine.
— Estimez că vom ajunge cel puţin în aprilie, până ca vânzarea să fie invalidată cu succes, spunea Shepard, cu aceeaşi perfectă gravitate. Între timp – imediat, de fapt –, îţi propun să
investeşti întreaga sumă a comisionului dumitale în construcţia penitenciarului meu.
Nilssen ridică uimit din sprâncene.
— Dar banii nu sunt ai mei, spuse el pentru a doua oară în acea după-amiază. Au fost deja revocaţi de jure, dacă nu de facto.
Odată ce recursul văduvei va fi acceptat în instanţă, iar vânzarea averii va fi declarată nulă, eu voi fi obligat să returnez integral tot comisionul meu.
— Consiliul poate să-ţi sponsorizeze împrumutul, cu dobânda aferentă, spuse Shepard. Închisoarea este finanţată din bani publici, în fond; până ca instanţa de judecată să revoce comisionul tău, eu voi putea să scot fondurile necesare de la Bancă şi să-ţi plătesc banii împrumutaţi. Vom întocmi un contract; poţi să stabileşti clauzele pe care le vrei. Investiţia dumitale va fi în siguranţă.
— Dacă dispui de o finanţare publică, spuse Nilssen, ce rost mai are să-mi propui mie chestia asta? De ce, în fond, mai ai nevoie de aceste patru sute de lire sterline?
— Dumneata ai bani peşin şi îi vei folosi pentru o investiţie privată, spuse Shepard. Consiliul a aprobat finanţarea, dar nu a plătit-o efectiv; dacă aştept ca suma să fie distribuită şi depusă în contul închisorii, înseamnă să aştept ca treizeci de lucrători bancari să plimbe contractul meu pe treizeci de birouri, înainte şi înapoi. Până atunci, se face martie, sau aprilie chiar, iar alegerile vor fi trecut deja.
— Iar Lauderback îţi va folosi puşcăriaşii, spuse Nilssen.
— Da, şi va fi muls cu mult mai mult din bugetul districtului, pe deasupra.
— Foarte bine, spuse Nilssen. Să presupunem că sunt de acord cu asta, iar dumneata o să-ţi construieşti penitenciarul dorit. Ai spus că amândoi vom ieşi în câştig din afacerea asta.
— Păi da, spuse Shepard clipind. Dumneata vei avea o comandă, domnule Nilssen. Vei căpăta comisionul standard pe mâna de lucru, pe fier, pe cherestea, pe cuie şi pe toate mărunţişurile. Profit legal – iată modul cum vei ieşi în câştig.
Nilssen nu găsea nicio hibă în această logică (categoric, trecuseră multe săptămâni de când nu mai avusese un contract care să promită un asemenea grad de profit), însă felul în care Shepard făcuse propunerea îi crea o senzaţie foarte neplăcută.
Temnicerul folosise cuvântul omor şi calificase acea crimă drept
„sofisticată”; aşteptase ca Albert să fie de faţă ca martor pentru a întreba despre Emery Staines; şi când a relatat povestea afacerii Wells, insistase ostentativ ca Nilssen să nu-l întrerupă, sub pretextul că negustorul s-ar fi putut compromite vorbind prea mult sau prea în pripă, ceea ce presupunea că ar fi putut să se compromită într-un fel sau altul. Shepard îşi trata amfitrionul ca pe un om vinovat.
— Şi dacă refuz oferta dumitale – ce se întâmplă atunci?
Buzele lui Shepard se alungiră într-un zâmbet oferit rareori, dar al cărui efect era destul de sinistru.
— Te încăpăţânezi să vezi în această ofertă un şantaj, spuse el. Nu-mi pot imagina de ce ai această impresie.
Nilssen nu reuşi să înfrunte mult timp privirea temnicerului.
— Îţi voi acorda împrumutul şi îţi voi oferi serviciile mele pe bază de comision, spuse el în cele din urmă. Te rog, fii amabil să
aştepţi un moment, ca să notez ce materiale îţi sunt necesare, adăugă el.
Shepard înclină din cap şi, în sfârşit, luă ceaşca de cafea care se răcea pe birou în faţa lui. Ridică farfuria cu multă grijă; în mâna lui mare porţelanul părea incredibil de fragil, ca şi cum, dacă ar fi închis pumnul, dintr-o singură mişcare ar fi putut strivi cana, făcând-o praf. Sorbi din ceaşcă până la fund şi o puse la loc, exact în poziţia pe care o avusese până atunci pe biroul lui Nilssen. Apoi, prinse din nou pipa între buze, îşi încrucişa braţele şi aşteptă. Scârţâitul neregulat al tocului lui Nilssen pe hârtie era singurul zgomot din cameră.
— Voi completa un cec pe numele dumitale luni dimineaţă, spuse Nilssen în cele din urmă, după ce calculase suma finală.
Putem da un anunţ pentru oferta de lucru în ziarul de luni, îi trimit eu o notă direct lui Löwenthal. Voi recomanda ca muncitorii să se întâlnească aici, în Obor, la zece fix, pentru a semna hârtiile de angajare; în felul acesta, oamenii vor avea ocazia să citească ziarul şi să răspândească informaţii mai departe. Luni, la amiază, dacă vremea permite, putem începe lucrările pe teren.
Shepard mijise ochii.
— Ai spus Löwenthal? Ben Löwenthal – ovreiul?
— Da, zise Nilssen clipind. Nu putem da anunţul dacă nu îl publicăm în ziar. Sigur, poţi folosi foi volante şi gazeta oficială, dacă vrei, însă să ştii că toată lumea citeşte Times.
— Sper că ne-am înţeles asupra faptului că investiţia
comisionului dumitale este o afacere strict privată.
— Ne-am înţeles, domnule. Ţi-o jur, adăugă Nilssen după o scurtă pauză, pe urmă regretă imediat cuvintele rostite.
— Poate nu strică, în acest sens, să introducem o clauză în contractul nostru, spuse Shepard cu dezinvoltură. Ca să fim cu cugetul împăcat.
— Poţi să te bizui pe discreţia mea, ripostă Nilssen înroşindu-se din nou.
— Sper sincer să fie aşa, zise Shepard.
Se ridică şi întinse mâna spre Nilssen, care se ridică şi el. Cei doi îşi strânseră mâna.
— Domnule Shepard, spuse brusc Nilssen, când temnicerul se pregătea să iasă. Felul cum ai vorbit mai devreme – despre sălbăticie şi civilizaţie, despre lumea veche şi lumea nouă...
Shepard îl privea impasibil.
— Da.
— Sunt curios să aflu cum se aplică această linie de gândire la toate astea – averea defunctului, comoara, văduva lui Wells.
