(Pritchard avea prostul obicei, când discuta cu o femeie, să
răspundă la o întrebare printr-o altă întrebare. Mary Menzies se plânsese de asta cândva, cu mult timp în urmă.)
— Sentimental. Fantezist. Nu ştiu. Nici nu contează, spuse Anna trăgându-se de manşetă. M-am însănătoşit, adăugă ea. Şi nu te mai obosi să-mi pui următoarea întrebare. N-am avut nicio intenţie să îmi fac singură rău în vreun fel. Am vrut să trag o pipă ca de obicei, apoi am adormit, şi următorul lucru de care îmi amintesc e că m-am trezit în închisoare.
Pritchard îşi puse pălăria pe dulap.
— Şi de atunci ai fost hărţuită.
— Da, vânată fără milă.
— Săraca de tine.
— Compasiunea e mai rea.
— Bun, atunci, nu te voi compătimi. Voi fi crud cu tine, în schimb.
— Treaba ta, nu-mi pasă.
Pritchard avea senzaţia că Anna vorbea cu milă şi indiferenţă, ceea ce îl scotea din sărite.
Se gândi dacă să-şi arate enervarea, apoi îşi aminti că venise acolo cu un scop.
— Cine-i clientul? spuse el până la urmă, ca să o tachineze.
Anna se dusese la fereastră, iar acum întoarse capul surprinsă.
— Poftim?
— Ziceai că ai o întâlnite. Cu cine?
— Nu e niciun client. Mă duc cu o doamnă să ne uităm la pălării.
Pritchard pufni zeflemitor.
— Ştiu ce înseamnă onoarea la o târfă, nu-i nevoie să minţi.
Îl studie îndelung, parcă de la mare distanţă, ca şi cum persoana lui ar fi fost un semn vizibil la orizont, un punct îndepărtat, retrăgându-se tot mai mult. Şi apoi spuse lent, ca şi cum ar fi vorbit cu un copil:
— Bineînţeles, nu aveai de unde să ştii. Am terminat cu prostituţia pentru o vreme.
Pritchard arcui din sprâncene, apoi, pentru a-şi disimula uimirea, râse de ea.
— Femeie onestă, aşa te dai acum, ha? Pălării şi vitrine de prăvălii, da? Cu mănuşi pe stradă?
— Doar cât sunt în doliu.
Simţea că acest răspuns, rostit simplu şi calm, îl făcea să
pară un prost fiindcă râsese de ea; frustrarea i se înfipse ca o gheară în piept.
— Şi Dick ce are de spus apropo de asta? întrebă el, referindu-se la patronul Annei, domnul Mannering.
Anna se întoarse cu spatele.
— Nu-i convine, zise ea.
— Mi-am imaginat, normal!
— Nu vreau să discut despre asta cu tine, Jo.
— Care-i motivul?
— N-am niciun motiv. Niciun motiv special Doar că m-am săturat să mă gândesc mereu la el.
— S-a purtat ca o brută cu tine?
— Nu, spuse Anna. Nu neapărat.
Pritchard se pricepea la târfe. Exista genul sclifosit, târfa care se prefăcea că era şocată şi vorbea piţigăiat, dându-şi aere; exista genul planturos, binevoitor, târfa care purta mâneci lungi, până
peste coate, indiferent de anotimp, şi îţi spunea „băiete”; exista genul de beţivancă, târfa lacomă şi văicăreaţă, cu încheieturile degetelor julite şi roşii, cu ochii apoşi; şi pe urmă, exista categoria din care făcea parte Anna, genul necognoscibil, ba senină, ba scăpărând scântei, a cărei postură şi atitudine trădau o splendidă nefericire, o amărăciune atât de perfectă şi de absolută, încât se manifesta în chip de demnitate şi calm. Anna Wetherell era mai mult decât o apă întunecată; era întunecimea însăşi, mantia ei obscură. Anna era un oracol tăcut, se gândea Pritchard, necunoscând înţelepciunea, ci răutatea, căci indiferent ce lucruri malefice ai fi făcut, sau ai fi spus, sau ai fi văzut, cu siguranţă ea văzuse nenorociri şi mai mari.
— De ce n-ai venit la mine? spuse el în cele din urmă, vrând să o acuze cumva.
— Când?
— Când te-ai îmbolnăvit.
