— Eram la închisoare.
— Dar după aceea.
— La ce-ar fi ajutat dacă făceam aşa?
— Te-ar fi scutit poate de multe necazuri, spuse el grosolan.
Aş fi putut demonstra că opiul era otrăvit, dacă m-ai fi lăsat să
depun mărturie.
— Ştiai că era otrăvit?
— Presupun. Cum altfel, Ann? Doar dacă nu...
Anna se îndepărtă de el din nou, ducându-se spre capul
patului şi încolăcindu-şi degetele pe măciulia de fier a tăbliei.
Când trecu pe lângă el, Pritchard simţi din nou mirosul ei –
mirosul de mare. Intensitatea senzaţiei îl uimi. Trebui să-şi înfrâneze impulsul de a păşi spre ea, de a o urmări, de a inhala în nări mireasma ei. Mirosea a sare, a fier, avea gustul metalic şi greu al vremii urâte... nori joşi, se gândea el, şi ploaie. Şi nu era doar mirosul de mare, ci şi de corabie. Izul acela de parâme şi gudron, lemn de tec înălbit de sare, umed şi prăfos, vele unsuroase, ceară de lumânări. Începu să-i lase gura apă.
— Opiu otrăvit, spuse Anna zgâindu-se la el. Cine să-l fi otrăvit?
(Poate era o amintire senzorială, doar un ecou întâmplător, genul de reminiscenţă care te invadează subit, apoi dispare la fel de repede. Încercă să nu se mai gândească.)
— Nu se poate să nu-ţi fi trecut prin minte această
posibilitate, spuse el încruntându-se.
— Da, presupun. Nu-mi mai amintesc nimic.
— Absolut nimic?
— Doar cum stăteam jos, cu pipa în mână. Cum am încălzit acul. După aceea, nimic.
— Am ştiut că nu ai vrut să te sinucizi, că nu ai vrut să-ţi faci singură rău. Am fost convins de asta.
— O, da, spuse Anna. Dar tot îţi mai vine uneori să faci gestul, să ştii.
— Desigur, uneori, răspunse Pritchard prea repede.
Se simţea în inferioritate, dominat, şi avu reflexul să se tragă
înapoi.
— Nu mă pricep nicidecum la otrăvuri, spuse ea.
— Examinând ce-a mai rămas din pachet, ţi-aş putea spune dacă drogul a fost amestecat sau nu cu vreo altă substanţă, zise Pritchard. Acesta-i motivul pentru care am venit aici. Vreau să
ştiu dacă pot să răscumpăr de la tine o parte din pachet, ca să-l analizez cu atenţie. Ah Sook nici nu vrea să stea de vorbă cu mine.
Anna miji ochii bănuitoare:
— Vrei să-l analizezi sau să-l schimbi cu altul?
— Asta ce vrea să însemne, mă rog?
— Că s-ar putea să încerci să îţi ştergi urmele.
Pritchard se înroşi de indignare.
— Care urme? Am întrebat care urme? insistă el văzând că
Anna tăcea.
— Ah Sook crede că tu ai pus otrava în drog, zise Anna în
cele din urmă, iscodindu-l din priviri.
— Zău? Şi de ce naiba să mă fi complicat aşa, dacă ţi-aş fi vrut moartea?
— Dar dacă îi doreai lui moartea?
— Şi să nu-l mai am drept client? exclamă Pritchard. Uite ce e, continuă el coborând vocea. Nu pretind că aş nutri vreun sentiment de prietenie sau simpatie, însă nici nu am vreun motiv de ceartă cu orientalii ăştia. Pricepi? N-am de ce să le vreau răul.
Nici unuia dintre ei.
