— Cortul de pe parcela lui a fost din nou sfâşiat. Luna trecută. Toate leacurile lui s-au stricat.
— Şi ce, crezi că eu m-am pretat la aşa ceva?
— Nu, nu cred asta.
— Atunci, care-i schema? zise Pritchard. Haide, Ann, ciripeşte. Ascult.
— Al Sook crede că te ţii de mânării.
— Otrăvind chinezoi? răbufni Pritchard.
— Da, spuse Anna. Şi nici nu-i atât de stupid, ca idee, să ştii.
— Asta-i culmea! Nu pot să cred că ai adoptat viziunea lui!
— N-am spus asta, zise ea. Nu eu sunt cea care crede...
— Ba tu eşti cea care mă crede un cârcotaş bătrân, spuse Pritchard. Ştiu asta. Sunt un cârcotaş bătrân, Anna. Dar criminal nu sunt.
Convingerea târfei dispăru la fel de iute cum pusese stăpânire pe ea în urmă cu câteva momente. Anna se închise din nou în ea însăşi. Păşind pieziş spre fereastră, îşi duse mâna la decolteul rochiei şi începu să tragă cu degetele de gulerul din dantelă croşetată. Lui Pritchard îi veni inima la loc. Recunoştea gestul, care nu era o reacţie tipică de-a ei, ci o mişcare pe care instinctiv o avea orice fată într-o asemenea situaţie.
— Mda, în fine, spuse el încercând să o îmbuneze. În fine.
— Nu eşti chiar aşa de bătrân, spuse ea.
Ar fi vrut să o mângâie.
— Şi, pe urmă, povestea asta cu laudanumul, toată tevatura cu Crosbie Wells, zise el. Numai la asta mi-a stat mintea tot timpul.
— Nu ştiu, care poveste cu laudanumul?
— Flaconul cu laudanum găsit sub patul pustnicului. E al meu.
— Cu dop sau fără?
— Cu dop. Dar doar pe jumătate plin.
Părea s-o intereseze subiectul.
— Al tău... asta înseamnă că îţi aparţine ţie sau doar a fost cumpărat de la tine?
— A fost cumpărat, zise Pritchard. Dar nu de către Crosbie.
Nu i-am vândut omului ăluia niciun dram niciodată.
Anna îşi duse mâna la obraz, gânditoare.
— Asta-i ciudat.
— Bătrânul Crosbie Wells, zise Pritchard, încercând să facă
pe glumeţul. Nimeni nu i-a dat atenţie nici cât negru sub unghie când trăia, iar acum, poftim, numai despre el se vorbeşte.
— Crosbie... îngăimă Anna, apoi brusc începu să plângă.
Pritchard nu schiţă niciun gest de a veni spre ea, de a-şi deschide braţele, de a-i oferi alinare. O urmărea din ochi cum scormonea după o batistă ascunsă în mânecă şi aştepta cu mâinile strâns împreunate la spate. Anna nu plângea pentru soarta lui Crosbie Wells. Nici măcar nu-l cunoscuse. Anna plângea de mila ei.
Bineînţeles, reflecta Pritchard, o fi fost neplăcut pentru ea să
fie judecată la repezeală, în instanţă, pentru tentativă de sinucidere, să fie vânată de tot soiul de bărbaţi, să se scrie despre ea în Times, de parcă ar fi fost cine ştie ce ciudăţenie, să
se discute despre ea la micul dejun, între două runde de biliard, ca şi cum sufletul ei ar fi fost un bun comun, al tuturor, o cauză
generală. O urmărea din ochi cum îşi ştergea nasul, bâjbâind apoi cu degetele să vâre înapoi batista. La ea nu era doar o stare de epuizare, ci o amărăciune de o cu totul altă natură. Nu părea neapărat hărţuită, cât mai degrabă redusă la jumătate.
— N-are importanţă, spuse Anna în cele din urmă, când îşi recăpătă cumpătul. N-are importanţă, aşa sunt eu.
— Dacă aş putea măcar să văd cum arată, spuse Pritchard.
— Ce?
— Răşina. Îţi dau bani pe ea. Nu am de gând s-o mătrăşesc, poţi să-mi dai doar o bucăţică din ea, să ştii; nu trebuie să-mi dai tot pachetul.
Anna scutură din cap şi, în bruscheţea mişcării, Pritchard sesiză ce era schimbat la ea. Din trei paşi mari, ajunse lângă ea şi o înşfăcă de mânecă.
— Unde e? zise el. Unde-i afionul?
Anna se smulse din strânsoarea degetelor lui.
