— Acest chinez a lucrat pentru mine, spuse el în cele din urmă. A fost băieş la Aurora înainte ca eu să-i vând această mină

lui Staines.

Frost clipi contrariat.

— Aurora a fost a ta?

— Şi când Staines a cumpărat-o, spuse Mannering încuviinţând din cap, chinezoiul a rămas pe loc şi a continuat să

sape după aur. Are contract, înţelegi. Johnny Quee e numele lui.

— N-am ştiu că Aurora fusese a ta.

— Jumătate din pământul de-aici până la Grey mi-a aparţinut mie la un moment dat, spuse Mannering umflându-şi un pic pieptul. În fine. Înainte ca Staines să apară, eu şi Quee am avut o ceartă. Nu, nu neapărat o ceartă. Eu am metoda mea de a face lucrurile, asta-i tot, iar chinezoii au metodele lor. Uite ce s-a întâmplat însă. În fiecare săptămână, eu luam producţia totală

obţinută de Quee, după ce fusese evaluată, bineînţeles, şi o aruncam înapoi în mină.

— Ce făceai?

— O aruncam înapoi în mină.

— Adică îţi „botezai” singur propriul teren? zise Frost, cu o expresie şocată.

Nefiind un mare observator al naturii umane, Charlie Frost se simţea adesea trădat de semenii lui. Aerul de criptică strategie pe care-l avea de cele mai multe ori când vorbea nu era prefăcut, deşi Frost sesiza perfect efectele atitudinii lui; mai degrabă, era consecinţa unei fundamentale opacităţi faţă de orice experienţă

exterioară persoanei lui. Frost nu ştia cum să se asculte pe sine, aşa cum ar fi ascultat o altă persoană; nu ştia să vadă lumea prin ochii altcuiva; nu ştia cum să contemple firea semenilor lui, ci doar să o compare, fie cu invidie, fie cu compătimire, raportând-o la el însuşi. Era un hedonist în sinea lui, veşnic înfăşurat în coconul propriilor lui simţuri, interesat, întotdeauna, de lucrurile pe care le deţinea deja şi de lucrurile pe care dorea să le obţină; subiectivitatea lui era cuprinzătoare şi completă. Nu vorbea niciodată deschis şi nu îşi declara niciodată motivaţiile personale în sfera publică, iar din această cauză era perceput îndeobşte drept un gânditor extrem de obiectiv, având o judecată

imparţială şi echitabilă. Dar nu aceasta era realitatea. Şocul pe care îl manifesta acum nu era indignare, şi nici măcar o dezaprobare reală: Frost era pur şi simplu stupefiat, constatând că nu fusese capabil să vadă în Mannering decât un om cu o bogăţie demnă de invidiat şi o sănătate demnă de compătimit, un om care avea mereu trabucuri de cea mai fină calitate şi a cărui carafa cu băutură părea să nu sece niciodată.

Mannering ridică din umeri:

— Nu sunt eu primul om şi nici ultimul care vrea să scoată

profit, zise el.

— Ar trebui să-ţi fie ruşine, spuse Frost.

Pentru Mannering însă ruşinea era un sentiment ce însoţea

doar eşecul; nu putea fi determinat să aibă mustrări de conştiinţă, dacă, după propria-i estimare, el nu greşise cu nimic.

— În regulă, continuă el. Vasăzică, acum ţi-ai făcut o opinie despre întreaga situaţie. Uite, totuşi, cum s-a întâmplat. Terenul minier propriu-zis nu avea niciun randament. Cel mult dacă

scoteai o tulbureală din nisip şi aluviuni. După ce l-am cumpărat, am îngropat în pietriş o cantitate de aur în valoare de cam douăzeci de lire sterline, presărând-o pe toată suprafaţa, apoi i-am dat ordin lui Quee să înceapă să sape. Quee găseşte aurul, nicio problemă. La sfârşitul săptămânii, se duce să-l cântărească la postul de lucru din tabără, ca toţi ceilalţi mineri.

Asta era înainte să existe escorta aurului, dacă ţi-aduci aminte.

Pe vremea când banca avea posturi de lucru în lungul râului, iar negustorii de aur munceau pe cont propriu. Bun, când vine rândul minei mele şi aurul meu este cântărit, bancherii mă

întreabă dacă vreau să-l depun imediat la bancă. Eu spun nu, deocamdată nu; vreau să-l iau înapoi, ca aur pur. Povestea mea era că l-aş fi păstrat pentru un cumpărător privat, care urma să

exporte tot metalul, în schimbul unei sume globale. Sau, în fine, o născoceală în genul ăsta, nu mai ţin minte acum. Bun, după ce

„marfa” este cântărită, iar valoarea este înregistrată, eu adun totul, aştept să se lase întunericul, mă furişez înapoi la mină şi scutur tot aurul a doua oară, presărându-l peste pietriş.

— Nu-mi vine să cred, pe cuvânt, spuse Frost.

— Poţi să crezi sau nu, treaba ta, zise Mannering. Meritul e al chinezului, bineînţeles; chestia asta s-a repetat de vreo patru sau cinci ori, poate, şi în fiecare săptămână venea înapoi cu exact aceeaşi cantitate de metal, nici mai mult, nici mai puţin. Găsea totul, nu conta cât de mult amestecasem cu pietrişul, nu conta cât de gros era stratul de nisip şi aluviuni, nu conta vremea de-afară, nu conta nimic. Trăgea ca un cal de povară. Nu pot să

nu-i laud pe chinezi pentru calitatea asta: când vine vorba de muncă în toată regula, nu le poţi găsi niciun cusur.

— Dar tu nu i-ai spus niciodată ce făceai, de fapt.

Mannering era şocat.

— Bineînţeles că nu, zise el. Să-mi mărturisesc păcatele?!

Bineînţeles că nu i-am spus nimic! În fine. După toate aparenţele, arăta ca şi cum din Aurora se scotea un profit de douăzeci de lire sterline în fiecare săptămână. Nimeni nu avea habar că erau mereu aceleaşi şi aceleaşi douăzeci de lire! Oricine putea spune că era un teren aurifer cu o producţie constantă de metal galben.

Iniţial, când începuse să povestească, Mannering fusese oarecum exasperat de atitudinea lui Frost, însă afinitatea lui naturală pentru depănarea unei poveşti nu putea fi înfrânată

multă vreme, aşa că în scurt timp a început să-i facă plăcere să

relateze aceste dovezi ale ingeniozităţii minţii lui. Se relaxă, vorbind cu o delectare vizibilă, în timp ce se bătea pe picior cu borul ţilindrului.

— Dar pe urmă, Quee a început să se prindă, zise el.

Pesemne că pândise să vadă ce fac ori, pur şi simplu, se dumirise singur. Ce crezi că face atunci? Vulpoi şiret ce e el! Se apucă să

prelucreze minereul în fiecare săptămână într-un mic creuzet de-al lui. Pe urmă, îl aduce la postul de lucru al taberei deja topit sub forma unor bucăţi de jumătate de kilogram cam aşa de mari.

Cum să mai arunci înapoi printre pietre aşa ceva! N-are importanţă, îmi zic eu. Aveam nenumărate alte loturi de vânzare, iar celelalte mine scoteau cantităţi frumoase. Nu rămânea decât să plimb pulberea de aur de colo colo. Prin urmare, am început să predau la bancă plăcuţele lui Quee, prezentându-le drept profit de la mina Visul Angliei, iar în fiecare săptămână am continuat să „botez” Aurora exact ca înainte, măsluind bine solul, doar că foloseam pentru asta pulberea de la Visul Angliei, şi nu de la Aurora – pricepi? Aurora scosese un profit de douăzeci de lire pe săptămână până atunci; trebuia să menţină acelaşi randament, fiindcă altminteri ar fi părut că profiturile minei începuseră să scadă drastic, iar eu nu mi-aş mai fi scos profitul meu când o vindeam. Pe urmă însă, Quee, mare şmecher, a găsit soluţie şi pentru asta, continuă Mannering ridicând glasul într-o cadenţă finală. Afurisitul s-a apucat să graveze numele lotului –

Aurora – pe plăcuţele alea ale lui. Cum să le mai predau la bancă

pretinzând că provin de la Visul Angliei, fără să stârnesc suspiciuni, n-am dreptate? Ce tupeu pe el, să-mi facă mie aşa ceva!

— Nu-mi vine să cred, spuse Frost, care continua să se simtă

foarte înşelat.

— În fine, asta e situaţia oricum, zise Mannering. Asta-i povestea. Aşa stăteau lucrurile când a venit Emery.

— Şi?

— Şi ce?

— Păi, ce s-a întâmplat?