— Ştii prea bine ce s-a întâmplat. I-am vândut lui Aurora.

— Dar mina era neproductivă, ai spus chiar tu!

— Da, recunoscu Mannering.

— I-ai vândut o mină neproductivă!

— Da.

— Dar e prietenul tău, spuse Charlie Frost, regretându-şi însă cuvintele când nici nu terminase bine să le rostească.

Cât de patetic suna observaţia lui – cum să-l dojeneşti pe un om ca Mannering apropo de prietenie? Mannering, care era la apogeul marţial al vieţii lui. Mannering, care era un bărbat prosper şi bine îmbrăcat, Mannering, care deţinea cea mai mare şi cea mai frumoasă clădire de pe strada Revell. Avea pepite de aur atârnate de lanţul de la ceas. Mânca la fiecare masă carne.

Cunoscuse o sută de femei – poate chiar o mie – poate mai multe.

De ce să-i pese lui de prieteni? Frost simţea că se înroşise.

Mannering îl studie câteva clipe pe tânărul din faţa lui, apoi spuse:

— Uite care-i esenţa problemei, Charlie. O avere de patru mii de lire sterline – aur prelucrat sub formă de plăcuţe şi pe fiecare plăcuţă în parte ştanţat cuvântul Aurora – a fost descoperită în locuinţa unui om decedat. Nu ştim de ce şi nu ştim cum, dar ştim cine, iar acest „cine” este vechiul meu prieten Quee din Kaniere. Clar? Din acest motiv trebuie noi să mergem acum în Chinatown. Ca să-i pot pune câteva întrebări lui Quee.

Frost intuia că Mannering continua să-i ascundă ceva.

— Dar comoara propriu-zisă? spuse el. Cum îţi explici existenţa ei? Dacă Aurora este o mină falsă, neproductivă, de unde a venit tot aurul acela? Iar dacă Aurora nu este o mină

falsă, atunci cine se ţine de matrapazlâcuri ca să lase impresia că

acel teren minier nu ar valora nimic?

Magnatul îşi puse pălăria pe cap.

— Tot ce ştiu eu, zise el trăgând borul pălăriei între degetul mare şi arătător, pe toată circumferinţa, înainte şi înapoi, este că

am o răfuială de purtat. Nimeni nu îşi bate joc de Dick Mannering mai mult de o dată, or, din câte văd eu, acest muţunache de chinezoi a vrut să mă tragă pe sfoară într-o veselie. Haide, să mergem! Sau faci pe fricosul cu mine?

Nimănui nu-i place să fie acuzat de laşitate, şi cu atât mai puţin unui om care se simte de-a dreptul un laş. Pe un ton rece, Frost spuse:

— Nu sunt deloc fricos.

— Bun, spuse Mannering. Fără resentimente, atunci. Haide, vino!

Frost îşi băgă braţele pe mânecile mantoului.

— Sper doar să nu se ajungă la păruială, zise el.

— Asta o să mai vedem, zise Mannering. Asta o să mai vedem. Haide, Holly, haide, fetiţa! Di-dii, în pas alergător! Avem treabă în defileul Hokitika!

*

În timp ce Frost şi Mannering păşeau afară din clădirea Operei „Prinţul de Wales” îndesându-şi bine pălăriile pe frunte ca să nu-i plouă pe faţă, Thomas Balfour cotea pe strada Weld, situată cu vreo trei cvartale mai la sud. Balfour îşi petrecuse ultima oră şi jumătate la Deutsches Gasthaus de pe strada Camp, unde o farfurie plină cu varză murată, cârnaţi şi sos brun, la o masă în faţa căminului cu focul aprins, şi un răgaz de neîntreruptă contemplare îl ajutaseră să se concentreze din nou la treburile lui Alistair Lauderback. Plecă de la Gasthaus revigorat şi porni de îndată spre sediul ziarului West Coast Times.

La vitrina prăvăliei, obloanele erau trase pe dinăuntru; uşa din faţă era închisă. Balfour apăsă pe clanţă: era încuiat. Intrigat, ocoli clădirea până în partea din spate, unde se afla micul apartament în care locuia Benjamin Löwenthal, editorul ziarului.

Ascultă câteva clipe la uşă şi, neauzind nimic, roti cu precauţie mânerul rotund al uşii, care se deschise cu uşurinţă.

Balfour se trezi faţă în faţă cu Löwenthal, care şedea în faţa mesei, cu mâinile în poală, de parcă l-ar fi aşteptat pe Balfour să-l trezească din transă. Se ridică imediat în picioare.

— Tom, spuse el. Ce e? S-a întâmplat ceva rău? De ce n-ai bătut la uşă?

Masa la care şezuse era, de fapt, un banc tipografic de montaj, cu suprafaţa crestată şi uzată, plină de pete de cerneală

şi chimicale; astăzi totuşi, Löwenthal curăţase frumos toate urmele specifice tiparului şi aşternuse deasupra o faţa de masă

brodată. În mijloc, pusese o farfurioară pe care ardea o lumânare groasă.

— Oh, zise Balfour. Iartă-mă, Ben. Te salut. Iartă-mă, iartă-mă. N-am vrut să deranjez, adică, ştii, n-am vrut să te deranjez.

— Dar eşti bine-venit! spuse Löwenthal, dumirindu-se că

Balfour nu-i aducea veşti proaste, ci trecuse doar să mai stea de vorbă cu el. Intră, plouă rău afară.

— N-am vrut să îţi întrerup...

— N-ai întrerupt nimic. Intră, intră, haide, închide uşa!

— N-am venit cu treburi, spuse Balfour în loc de scuze, ştiind

că pentru Löwenthal, fiind sărbătoare, era zi de odihnă. Nu e o problemă de muncă. Voiam doar să discut ceva cu tine.

— A sta de vorba cu tine nu înseamnă niciodată muncă

pentru mine, răspunse amabil Löwenthal, apoi, pentru a patra oară, insistă: Dar, te rog, intră, intră.

— În cele din urmă, Balfour păşi înăuntru şi închise uşa.

Löwenthal se aşeză la Ioc şi îşi împreună mâinile.

— De multă vreme, mă tot gândesc că pentru evrei tipărirea ziarelor este meseria perfectă. Duminica nu apare niciun ziar, înţelegi, aşa că sabatul este plasat perfect între zilele săptămânii.

Mi-e milă de competitorii mei creştini, care trebuie să-şi petreacă

duminicile pregătind formele de tipar, acoperindu-le cu cerneală, ca să fie totul gata luni dimineaţa; nici n-apucă să se odihnească.

Când veneai acum pe alee, exact la asta meditam. Da, pune haina în cui. Te rog, ia un loc.

— Eu, unul, sunt anglican, zise Balfour, care aidoma multor oameni aparţinând acelei confesiuni nu se simţea în largul lui lângă obiectele de cult. Se uita cu circumspecţie la lumânarea lui Löwenthal, de parcă gazda lui ar fi scos pe masă o cămaşă din păr aspru sau un brâu cilice din metal.

— Ce voiai să-mi spui, Tom?