Löwenthal îşi împreună mâinile din nou, de astă dată pe masă.

— Mda, e cam ciudat, zise el. Se pare că a mers împreună cu medicul legist până la coliba lui Wells, ca să preia rămăşiţele pământeşti ale omului.

— Da, şi apoi l-a îngropat, spuse Balfour înclinând din cap.

El a săpat mormântul.

— Devlin, zise Löwenthal lovind în masă. Aşa-l cheamă –

Devlin. Dar nu-i ştiu numele mic. Mai lasă-mă un moment.

— Oricum, spuse Balfour. Aşa cum te-am întrebat adineauri; ce treabă avea el cu Staines?

— Nu ştiu exact, recunoscu Löwenthal. Din scurta noastră

conversaţie, am dedus că voia să vorbească foarte urgent cu domnul Staines, fie despre moartea lui Crosbie Wells, fie poate despre ceva în legătură cu moartea lui Crosbie Wells. Dar mai mult de-atât nu-ţi pot spune. Nu l-am întrebat.

— Mare păcat că n-ai făcut-o, spuse Balfour. E un amănunt care rămâne neelucidat.

— Măi Tom, spuse Löwenthal zâmbind dintr-odată. Parcă ai fi detectiv!

Balfour se înroşi.

— Nu sunt, nu sunt, spuse el. Încerc doar să înţeleg ceva.

— Să înţelegi ceva pentru prietenul tău Lauderback, care te-a pus să juri că vei păstra tăcerea!

Balfour îşi aduse aminte că şi clericul auzise povestea lui Lauderback chiar în acea dimineaţă, iar această constatare îl alarmă subit: da, exista cu adevărat un detaliu neelucidat.

Lauderback ar fi trebuit să fie mai prudent şi să nu discute asemenea chestiuni personale într-un loc public!

— Mda, zise el ţâfnos. Nu-i aşa că-i bizar? Tipul ăsta, Devlin...

— Cowell Devlin, spuse Löwenthal. Aşa-l cheamă, îmi stătea numele pe limbă, ştiam eu că o să mi-l amintesc. Cowell Devlin.

Da, dantură urâtă.

— Nu ştiu de unde-a apărut, dar eu nu l-am mai văzut până

acum, zise Balfour. De ce să-l intereseze pe el atât de mult Emery Staines, aşa, din senin? Nu ţi se pare bizar?

— O, foarte bizar, zise Löwenthal zâmbind încă. Foarte bizar.

Dar ai început să te cam aprinzi, Tom.

Balfour se înroşise într-adevăr foarte mult.

— Are legătură cu Lauderback, începu el, dar Löwenthal scutură din cap.

— Nu, nu, nu vreau să-ţi încalci promisiunea, spuse el. Te tachinam doar. Hai să schimbăm subiectul. Nu-ţi cer să-mi spui.

Însă Balfour îşi dorea enorm ca Löwenthal să-i ceară să-i spună. Era foarte dispus să trădeze încrederea pe care i-o acordase Alistair Lauderback, şi sperase că, pretinzând că nu putea sub nicio formă să divulge secretul politicianului, l-ar ispiti pe Löwenthal să se roage de el ca exact asta să facă. Dar, în mod evident, Löwenthal nu se preta la acest joc. (Poate că nu avea chef sau poate nu ştia că ar fi putut s-o facă.) Balfour simţea că

se sufocă. Îi părea rău că nu-i povestise de la bun început despre cum fusese şantajat Lauderback şi cum îşi propunea acesta să se

răzbune. Da, mai bine i-ar fi povestit cu francheţe totul. Aşadar, se vedea nevoit să plece fără să fi aflat, de fapt, nimic, mai ales că

nu mai avea cum să se ofere să-i dezvăluie secretul acum, după

ce editorul îl asigurase că nu-l interesa să ştie despre ce era vorba!

Ţinem să intervenim în firul naraţiunii, pentru a sublinia că

această cenzurare a fost regretabilă; fiindcă, dacă Balfour ar fi relatat în întregime ceea ce aflase de la Lauderback, evenimentele din 27 ianuarie s-ar fi desfăşurat poate cumva altfel pentru el, dar şi pentru o serie de alţi oameni. Stimulat de anumite detalii legate de povestea lui Lauderback, Löwenthal şi-ar fi amintit o întâmplare pe care nu avusese motiv să şi-o amintească timp de multe luni: o aducere aminte ce i-ar fi servit lui Balfour în investigaţiile lui legate de Carver, ajutându-l să elucideze, măcar în parte, misterul preluării numelui de Wells de către acel bărbat.

Aşa cum a fost dat să se întâmple însă, Balfour nu a relatat povestea lui Lauderback, iar memoria lui Löwenthal nu a fost zgâlţâită, şi în scurt timp, ridicându-se de la masa stropită de cerneală, Balfour nu a avut încotro decât să îi mulţumească

prietenului său şi să-şi ia la revedere, simţind, cum simţea şi Löwenthal, ca discuţia lor fusese cam dezamăgitoare, nefăcând decât să le trezească nişte speranţe, care apoi se văzuseră

zădărnicite. Löwenthal reveni în tăcere la meditaţia lui religioasă, iar Balfour se întoarse în fleşcăiala de pe strada Revell, unde clopotele băteau ora trei şi jumătate; ziua îşi urma cursul.

Dar la fel îşi urmează cursul şi sfera exterioară, prezentul nemărginit, care conţine trecutul mărginit. Această poveste îi este narată, cu multe aluzii şi reiterată emfază, lui Walter Moody – iar Benjamin Löwenthal, care este şi el de faţă în fumoarul Hotelului Coroana aude părţi din poveste pentru prima oară. Dintr-odată, îi vine în minte o întâmplare care s-a petrecut cu vreo opt luni înainte. Când Thomas Balfour face o pauză ca să bea din pahar, aşa cum face acum, Löwenthal iese în faţă, ocoleşte masa de biliard şi ridică mâna, în semn că vrea să intervină. Balfour îl pofteşte să ia cuvântul, iar Löwenthal începe să povestească

întâmplarea pe care tocmai şi-o amintise, vorbind pe un ton solemn şi ponderat, ca un om care transmite nişte informaţii foarte importante.

Iată relatarea lui.

Într-o dimineaţă din luna iunie 1865, un bărbat brunet, cu o cicatrice pe faţă, a intrat în biroul lui Löwenthal de pe strada Weld şi a cerut să dea un anunţ în ziarul West Coast Times.

Löwenthal a fost de acord, a scos tocul şi l-a întrebat pe bărbat ce dorea să conţină notiţa. Omul a răspuns că pierduse o ladă de transport, care conţinea lucruri de o mare valoare personală. Era dispus să plătească o sumă de douăzeci de lire sterline, dacă lada îi era înapoiată, sau cincizeci de lire sterline, dacă lada i-ar fi înapoiată fără să fi fost deschisă. Nu a spus ce se afla în interiorul lăzii, în afară de faptul că valoarea personală a lucrurilor era considerabilă; vorbea morocănos şi se exprima simplu. Când Löwenthal l-a întrebat ce nume avea, omul n-a răspuns. În schimb, a scos din buzunar un certificat de naştere şi l-a pus pe birou. Löwenthal a scris numele pe hârtie – domnul Crosbie de Francis Wells – şi s-a interesat, în final, unde dorea acesta să fie direcţionate răspunsurile, dacă lada pierdută avea să fie într-adevăr găsită. Omul a indicat o adresă de pe Gibson Quay. Löwenthal a notat-o, a completat o chitanţă, a încasat tariful cuvenit şi i-a urat tipului o dimineaţă plăcută.

Ne-am putea întreba (iar Moody chiar a întrebat) cum de era Löwenthal atât de sigur de toate amănuntele acestei întâmplări, ţinând seama că nu şi-o amintise decât adineauri, după aproape opt luni, şi mai ales că nu avusese prilejul să verifice elementele specifice acelor împrejurări. În primul rând, cum putea Löwenthal să fie atât de sigur că bărbatul care a dat acest anunţ

avea într-adevăr o cicatrice pe obraz; în al doilea rând, de unde avea Löwenthal certitudinea că această întâmplare avusese loc în luna iunie a anului precedent; şi în al treilea rând, cum de putea afirma, fără nicio umbră de îndoială, că numele de pe certificatul de naştere era într-adevăr Crosbie Francis Wells?

Răspunsul lui Löwenthal a fost amabil, dar cam lung. I-a explicat lui Moody că ziarul West Coast Times fusese fondat în mai 1865, cam la o lună după ce Löwenthal debarcase pentru prima dată în Noua Zeelandă. La prima tipărire, tirajul ziarului a fost de doar douăzeci de exemplare, câte un exemplar pentru cele optsprezece hoteluri din Hokitika, un exemplar pentru judecătorul de pace numit de curând şi un exemplar pentru Löwenthal însuşi. (În aproximativ o lună, dar şi ca urmare a achiziţionării unei prese de tipar acţionate cu abur, tirajul publicaţiei lui Löwenthal crescuse la două sute de exemplare; acum, în ianuarie 1866, tipărea fiecare număr în aproape o mie de exemplare şi angajase doi muncitori.) Pentru a-şi face reclamă, anunţându-şi abonaţii că Times era primul cotidian din Hokitika, Löwenthal înrămase sub sticlă primul număr al ziarului şi îl atârnase în recepţie. Prin urmare, îşi amintea data exactă când

ziarul se înfiinţase (29 mai 1865), fiindcă vedea această ediţie înrămată în fiecare dimineaţă.

Bărbatul respectiv, a explicat Löwenthal, venise indiscutabil la un moment dat în iunie, fiindcă presa de tipar acţionată cu abur îi fusese livrată lui Löwenthal la data de întâi iulie, iar el ţinea minte perfect că imprimase anunţul bărbatului cu cicatrice pe vechea lui maşină de tipar manuală.

Cum se făcea că memoria lui era atât de precisă în această

privinţă? Ei, bine, când culesese textul pentru tipar, Löwenthal descoperise că anunţul nu încăpea în doi ţoli pătraţi (dimensiunea standard a unui spaţiu de reclamă pe pagina de ziar şi, totodată, dimensiunea casetei de text pentru care plătise bărbatul cu cicatrice), fiind mai lung cu un cuvânt decât ar fi fost necesar pentru a se încadra pe cele două coloane de ziar. Dacă

Löwenthal nu modifica aşezarea celorlalte articole în pagină şi nu schimba complet formatul ziarului, nu rămânea decât soluţia de a crea ceea ce tipografii numesc cuvânt „orfan”: adică ultimul cuvânt din textul anunţului (care era „Wells”) ar fi urmat să

eşueze singuratic în partea de sus a unei a treia coloane, producând în mintea cititorului un efect nedorit, ba chiar derutant. Până ca Löwenthal să descopere acest lucru, bărbatul cu cicatrice părăsise de mult prăvălia, iar Löwenthal nu avea niciun chef să se aventureze pe străzi în căutarea lui. Aşadar, a preferat să încerce să scoată din text un cuvânt, hotărând în final să renunţe la „Francis”, al doilea dintre cele trei nume ale omului. Procedând astfel, evita crearea unui „orfan” şi nici nu strica paginarea ziarului. Ediţia respectivă a ziarului West Coast Times a fost publicată devreme a doua zi dimineaţă, iar bărbatul cu cicatrice s-a întors la prăvălia lui Löwenthal cu mult timp înainte de amiază. A insistat – deşi nu a dat vreun motiv – că era extrem de important ca numele lui mijlociu să apară în anunţ.