— Şi pe urmă trebuie să pleci, spuse Anna cu fermitate.
— Vreau să-mi dai ce ţi-am cerut.
Vorbea calm, uitându-se pieziş la Gascoigne, însă acesta, discret, privea în jos.
— Nu te pot ajuta, Joseph. Nu am ce-mi ceri tu. Pleacă, te rog.
Se uită din nou în ochii ei. Erau verzi, cu un cerc gros şi întunecat pe marginea irisului şi cu nişte raze de punctişoare cenuşii adunate ciorchine în jurul pupilei. Erau luni de zile de când nu mai văzuse culoarea din ochii ei, de când nu mai văzuse pupila ca un punct, ca un grăunte, şi nu ca un disc negricios, împăienjenit şi tern din cauza somnului. Nu era drogată, în această privinţă Pritchard nu avea niciun dubiu. Prin urmare, era o mincinoasă şi, poate, chiar o hoaţă; prin urmare, îl păcălise. Şi întâlnirea ei cu tipul acesta, Gascoigne. Iată un alt secret. O altă minciună. Şi mai avusese tupeul să-i spună lui că
se ducea cu o doamnă să se uite la pălării!
Însă Pritchard constată că nu era capabil să se înfurie din nou. Îi era ruşine. Avea senzaţia că el fusese intrusul, el deranjase o scenă intimă în camera târfei, între Anna şi Gascoigne. Ruşinea care îl cuprinsese pe Pritchard era foarte caustică şi copilăroasă, năpădindu-l ca o amăreală rea în gură.
Într-un final, se răsuci pe călcâie, pregătindu-se să plece.
Ajuns în prag, întinse mâna spre clanţă ca să închidă uşa în urma lui, însă făcu asta cu gesturi lente, uitându-se la ei prin
deschizătura din ce în ce mai îngustă.
Gascoigne începu să se mişte înainte ca uşa să se închidă
complet. Se roti spre Anna cu braţele larg desfăcute, iar Anna, palidă, se prăbuşi la pieptul bărbatului, potrivindu-şi obrazul în curbura claviculei lui. Gascoigne îşi încolăci braţele strâns în jurul taliei ei, iar Anna se agăţă moale de el; ridicată un pic, Anna mai atingea podeaua doar cu vârful picioarelor. Gascoigne aplecă uşor capul, lipindu-şi obrazul de părul ei. Cu fălcile încleştate şi ochii larg deschişi, respira zgomotos pe nas.
Pritchard, privind prin crăpătura uşii, se simţea copleşit de singurătate. Avea sentimentul că nu iubise niciodată şi că nimeni nu-l iubise vreodată. Închise uşa binişor de tot şi coborî tiptil treptele.
*
— Îmi permiţi să intervin cu o întrebare?
— Sigur că da.
— Poţi să-mi arăţi exact cum ţinea domnişoara Wetherell pistolul?
— Bineînţeles. Uite aşa, cu podul mâinii drepte aici. Eu stăteam în picioare, oblic faţă de ea, cam unde şade domnul Mannering acum, în raport cu poziţia mea, şi ea avea trupul pe jumătate răsucit, cam aşa.
— Iar dacă împuşcătura ar fi avut efectul aşteptat, ce fel de rană crezi că ar fi suferit domnişoara Wetherell?
— Dacă avea noroc, o rană superficială la umăr. Dacă avea ghinion, mda, poate o rană un pic mai jos. În inimă, posibil. În partea stângă... Lucrul cu adevărat bizar, desigur, este că, şi dacă glonţul era orb, cartuşul gol tot i-ar fi provocat o leziune ori cel puţin o arsură sau o pârlitură din cauza prafului de puşcă.
N-am putut să ne explicăm ce s-a întâmplat.
— Mulţumesc. Îmi pare rău că te-am întrerupt.
— Ai putea să ne împărtăşeşti o părere, domnule Moody?
— În scurt timp, după ce voi auzi restul poveştii.
— Trebuie să recunosc, domnule, că arăţi teribil de ciudat.
— Mă simt perfect. Te rog, continuă.
*
Era încă după-amiaza devreme când Pritchard se întoarse la spiţeria lui de pe strada Collingwood, însă i se părea că ar fi
trebuit să fie mult mai târziu, că ar fi trebuit să se însereze, fiindcă altminteri nu înţelegea de ce se simţea atât de vlăguit.
Intrase prin prăvălie şi, câteva momente, se opri prosteşte să
alinieze curelele pentru ascuţit briciul perpendicular faţă de colţurile rafturilor şi să ordoneze sticluţele astfel încât să fie plasate frumos, una lângă alta, pe marginea etajerei, însă subit simţi că nu se mai putea ţine pe picioare. Puse un anunţ în vitrină, prin care clienţii erau rugaţi să revină luni, încuie uşa şi se retrase în laborator.
Pe birou erau câteva comenzi pe care trebuia să le prepare, însă se uita la reţete aproape fără să le vadă. Îşi scoase vestonul şi îl atârnă în cuierul de lângă plită. Din obişnuinţă, îşi legă
şorţul la brâu. Apoi rămase în picioare, privind în gol.
Cuvintele lui Mary Menzies îi fixaseră destinul ca o profeţie, ca un blestem. „Tu n-ai fost niciodată împăcat cu binele”; le-a ţinut minte; le-a notat pe hârtie şi, prin asta, a făcut ca vorbele ei să se adeverească. Devenise omul pe care ea l-a respins, din cauză că l-a respins, din cauză că l-a părăsit. Şi acum avea treizeci şi opt de ani, dar nu iubise niciodată, iar alţi bărbaţi aveau amante, alţi bărbaţi aveau neveste. Cu vârful degetului arătător, Pritchard atinse gâtul unei sticluţe de pe biroul din faţa lui. Era o fată de nouăsprezece ani. Era Mary Menzies în mintea lui.
O maximă de-a tatălui lui îi veni în minte: dai unui câine un nume rău, şi câinele acela va fi rău pe viaţă. („Ţine minte asta, Joseph”, i-a zis taică-său, cu o mână pe umărul lui Pritchard şi cu cealaltă ţinând la piept un căţeluş nou-născut; a doua zi, Pritchard i-a dat căţeluşului numele de Cromwell, iar tatăl lui a încuviinţat scurt din cap.) Amintindu-şi acele cuvinte, Pritchard se gândea: „Asta este ce am făcut şi eu, mie însumi, sorţii mele?
Mi s-a dat şi mie, asemenea câinelui din zicala tatii, un nume rău?” Dar nu era o întrebare.
Luă loc şi îşi puse palmele pe masa de laborator. Gândurile îi zburară din nou la Anna. Potrivit spuselor ei, nu intenţionase nicidecum să se sinucidă, ceea ce în opinia lui Pritchard era o afirmaţie sinceră. Anna ducea o viaţă mizerabilă, dar avea plăcerile ei şi, în plus, nici nu era violentă din fire. Pritchard considera că o cunoştea bine. Nu şi-o imagina capabilă să-şi pună capăt zilelor. Şi totuşi – cum spusese ea? Tot îţi mai vine uneori să faci gestul. „Da”, se gândea abătut Pritchard. „Îţi mai vine, uneori.”
Anna era o opiomană împătimită. Se droga aproape în fiecare
zi şi cunoştea prea bine efectele opiului asupra trupului şi minţii ei. Pritchard nu ştia ca Anna să-şi fi pierdut vreodată cunoştinţa complet şi să nu poată fi trezită în simţiri decât peste douăsprezece ceasuri. Se îndoia că o asemenea situaţie putea să
fie doar un accident. În fine, dacă într-adevăr nu avusese de gând să-şi pună capăt zilelor, aşa cum susţinea ea, însemna că nu rămâneau decât două posibilităţi: ori altcineva o drogase, o folosise în scopuri mârşave apoi o abandonase pe drumul spre Christchurch; ori (şi Pritchard clătină lent din cap) Anna umbla cu cioara vopsită. Da. Minţise în privinţa răşinii; putea foarte uşor să fi minţit şi în privinţa supradozei. Dar în ce scop? Pe cine proteja oare? Şi de ce?