era închis.

— Ai terminat pe ziua de azi? îl întrebă un coleg.

— Presupun că da, spuse Frost clipind. Nu m-am gândit la această posibilitate. Intenţionam să revin la birou după pauza de prânz.

— Închidem la ora două şi, oricum, după grupul ăsta, nu se mai cumpără nimic astăzi, spuse celălalt funcţionar întinzându-şi spinarea şi bătându-se pe burtă cu amândouă

mâinile. Aşa că mai bine ne vedem luni dimineaţă, Charlie.

— Mda! murmură Frost privind lung în calota pălăriei, de parcă s-ar fi mirat brusc văzând că o luase deja din cuier. E

foarte drăguţ din partea ta. Îţi mulţumesc foarte mult.

*

Dick Mannering era singur în birou când Frost bătu la uşă.

Auzind ciocănitul, un collie – căţeaua lui Mannering – ţâşni de sub masă, într-o explozie de bucurie frenetică, gâfâind cu limba scoasă şi sărind cu labele pe Frost, în timp ce cu coada lovea ritmic podeaua.

— Charlie Frost! Chiar pe tine nu mă aşteptam să te văd, exclamă Mannering împingând în spate scaunul pe care şedea la birou. Intră, intră şi închide uşa. Am senzaţia că ce vrei tu să-mi spui nu trebuie să ajungă la urechile oricui.

— Jos, fetiţa, cuminte, îi spuse Frost căţelei apucând-o de bot, uitându-se în ochii ei şi ciufulindu-i urechile.

Mulţumită, căţeaua se lăsă în cele patru labe şi porni tacticos înapoi spre stăpânul ei, unde se întoarse în loc, se trânti pe podea, îşi puse trufa boticului pe labe şi se uită pe sub sprâncene la Frost, cu un aer melancolic.

Frost închise uşa, aşa cum fusese rugat.

— Ce mai faci, Dick?

— Ce să fac? spuse Mannering desfăcând mâinile. Sunt curios, Charlie Ştiai asta? Sunt un om foarte curios în ultima vreme. O grămadă de lucruri îmi stârnesc curiozitatea. Ştii că

Staines n-a apărut pe nicăieri. Am încercat chiar să-l căutăm prin defileu, cu Holly, deşi nu-i ea chiar câine de vânătoare. Am pus-o să amuşine o batistă şi dusă a fost, dar când a venit înapoi, nu găsise nimic. Da, sunt un om foarte curios. Sper să-mi fi adus tu nişte noutăţi, sau niscaiva bârfe de scandal, dacă

noutăţi nu există. Pe-onoarea mea, ultimele două săptămâni au fost de pomină! Dar dă-ţi jos mantoul, da... o, nu-ţi face griji că

te-a plouat. E doar apă şi, ce Dumnezeului, ar fi trebuit să ne obişnuim deja cu udătura până acum.

În ciuda acestui îndemn, Frost îşi atârnă cu băgare de seamă

mantoul în cuier, evitând să-l atingă de haina lui Mannering şi având grijă să nu picure apă din el peste galoşii gazdei, care erau aşezaţi frumos sub cuier, fiecare cu câte un şan şi văcsuit bine cu negreală. Pe urmă, tot cu precauţie, îşi săltă şi pălăria de pe cap.

— E o porcărie de zi, spuse el.

— Stai jos, stai jos, spuse Mannering. Bei un coniac?

— Da, dacă bei şi tu, spuse Frost, aceasta fiind politica lui în toate enunţurile despre foame şi sete.

Luă loc şi îşi puse palmele pe genunchi, apoi privi în jurul lui.

Biroul lui Mannering era situat deasupra foaierului Operei

„Prinţul de Wales”, bucurându-se de privilegiul de a avea o privelişte frumoasă spre tenda dungată a teatrului, pe strada Revell, şi, dincolo de aceasta, spre întinsul mării, vizibil printre faţadele caselor de vizavi ca o fâşie albăstrui-cenuşie, uneori verde, iar astăzi, prin ploaie, de un galben albicios – apa căpătând culoarea cerului.

Camera fusese amenajată ca o mărturie a bogăţiei proprietarului ei; fiindcă Mannering, pe lângă administrarea Operei, încasa venituri ca proxenet, trişor, acţionar şi magnat în exploatarea terenurilor aurifere. În toate aceste profesii, Mannering vădea un excelent fler pentru profit, mai ales genul de profit ce poate fi scos pe spinarea greşelilor altor oameni, ceea ce decoraţiunile din această încăpere demonstrau mai mult decât limpede. Pereţii biroului erau tapetaţi, iar mobilierul era din lemn cu furnir ceruit; pe jos era aşternut un covor gros turcesc; un bust de ceramică, lucrat în stil roman, se burzuluia la cărţile pe care le sprijinea într-un capăt de raft; sub fereastră, un insectar expunea trei fluturi negri, fiecare de mărimea unei palme de copil larg desfăcute. În spatele biroului lui Mannering atârna un sublim peisaj în acuarelă, încadrat de o ramă aurie: o stâncă

înaltă, raze de soare coborând pieziş, frunziş în contururi purpurii şi, în aburul depărtărilor, un curcubeu pal şi estompat, ieşind ca o buclă dintr-un nor. Charlie Frost considera că era un tablou foarte frumos, care exemplifica măgulitor gustul artistic al lui Mannering. Se bucura întotdeauna când găsea un motiv de a-i face o vizită acestui bărbat mai în vârstă, fiindcă astfel avea posibilitatea să stea în fotoliu şi să contemple acuarela de pe

perete, imaginându-şi că s-ar afla într-un loc grandios, undeva departe de tot.

— Da, ultimele două săptămâni au fost de pomină, spunea Mannering. Iar acum cea mai bună târfă a mea şi-a luat lumea-n cap şi a declarat că e în doliu! Chestia asta îmi dă mare bătaie de cap, pe cuvânt. Încep să cred că s-o fi ţicnit de-a binelea. E o lovitură. Când îţi face aşa ceva tocmai cea mai bună târfă din toate câte ai. Da, e o lovitură. Ştii că a fost acolo cu Emery, în noaptea când tipul a dispărut.

— Domnişoara Wetherell – cu domnul Staines?

Frost îşi încârligase mâinile în lungul braţelor ca nişte volute ale fotoliului şi urmărea cu vârful degetelor canelurile sculpturii.

Frumuseţea, pentru Charlie Frost, era mai mult sau mai puţin sinonimă cu rafinamentul. Femeia ideală, în mintea lui, era dedicată propriei perfecţionări, o persoană cu talent la artele feminine, pricepându-se să brodeze, să cânte la pian, să preseze frunze între file de carte şi alte lucruri de acest fel; o fiinţă care cânta suav, citea în linişte şi trata cu discernământ orice opinie; o făptură aidoma unei fermecătoare şi nepreţuite statuete de colecţie, căreia să-i placă, mai presus de toate, să fie iubită. Anna Wetherell nu avea niciuna dintre aceste calităţi, însă a admite că

Anna nu semăna nicidecum cu năluca fantastică a idealului fantasmagoric din închipuirea lui Frost nu înseamnă să credem că funcţionarului bancar nu îi păsa de ea sau că nu găsea satisfacţie în nurii ei, la fel ca toţi ceilalţi. Imaginându-şi-o acum pe Anna împreună cu Staines, simţi o undă de neplăcere, aproape de dezgust.

— O, da, zise Mannering ridicând dopul de cristal de la gâtul carafei şi clătinând lichidul dinăuntru. A plătit să o aibă toată

noaptea, şi să-l ia naiba pe poliţai sau pe cine ar veni să-i bată la uşă! Asta, la el acasă, bagă de seamă! Nu-i plac lui hotelurile de curve! A fost foarte tipicar; pe ea o voia cu tot dinadinsul, nu pe Kate, nu pe Lizzie, pe ea anume; era musai să fie Anna. Ca apoi, a doua zi dimineaţă, ca să zacă pe jumătate moartă, iar el să nu fie de găsit pe nicăieri. Să-ţi stea mintea-n loc, nu alta, Charlie.

Bineînţeles, ea nu-i de niciun ajutor. Ea zice că nu ţine minte absolut nimic din ce-a fost înainte să se trezească la puşcărie, iar după expresia tâmpă de pe mutra ei sunt înclinat să o cred. E

târfa mea cea mai bună, Charlie, fir-ar ale dracu’ de droguri păcătoase cu care se îndoapă. Vrei un trabuc?

Frost acceptă o ţigară de foi din cutie, iar Mannering se aplecă ţinând o hârtiuţă răsucită deasupra cărbunilor din foc,