însă era prea scurtă şi se mistui prea repede, iar Mannering se arse la degete. Înjurând, lăsă hârtia să cadă în vatră. Trebui să

improvizeze o altă fâşiuţă, răsucind o bucată de sugativă, aşa că

trecură câteva clipe bune până ca ambele trabucuri să fie, în cele din urmă, aprinse.

— Dar asta nu-i nimic pe lângă necazurile prin care ai trecut tu, adăugă Mannering aşezându-se.

Frost păru jignit.

— Necazurile mele, cum le numeşti tu, sunt sub control, zise el.

— Eu aş zice că nu sunt, replică Mannering. Cum rămâne cu văduva care a apărut nitam-nisam joi, de vuieşte acum tot târgul? Păi să-ţi spun eu cum se vede totul din perspectiva mea.

Se vede groaznic de limpede că tu ai ştiut de aurul ascuns în coliba defunctului, iar după moartea lui, ai făcut pe dracu’n patru ca vânzarea să aibă loc cât de repede cu putinţă.

— Nu-i deloc adevărat, spuse funcţionarul de la bancă.

— Se vede ca şi cum ai fi şi tu băgat în tărăşenia asta, Charlie, continuă Mannering. Tu şi Clinch: în cârdăşie, complici la cataramă. O să aducă un judecător, să ştii. O să trimită pe careva de la Curtea Supremă. Chestiile de genul ăsta nu se sting de la sine. Vom fi târâţi cu toţii în asta – unde eram în seara de paisprezece ianuarie, declaraţii dintr-astea. N-ar strica să ne coordonăm povestea dinainte, cu toţii. Eu nu te acuz. Doar descriu situaţia din poziţia mea.

Exista întotdeauna, la Mannering, o undă de retorică

suverană în felul de a vorbi, căci percepţia lui despre sine era de nezdruncinat, autoritară şi absolută. Nu putea concepe lumea decât dintr-o perspectivă dominantă, practicând stilul declamator. Sub acest aspect, se deosebea radical de musafirul lui, o discrepanţă care, în cazul lui Mannering, îi provoca o oarecare iritare, căci, deşi prefera o companie respectuoasă, îl agasau indivizii pe care îi considera nedemni de atenţia lui. Era foarte generos cu Charlie Frost, întotdeauna tratându-l pe tânăr cu băuturi şi ţigări sau oferindu-i bilete la galerie pentru toate noile reprezentanţii pe scenă, dar uneori firea reticentă şi tăcută

a lui Frost îl călca pe nervi. Mannering avea tendinţa de a le repartiza roluri cunoscuţilor lui, etichetându-i aşa cum etichetezi un om după profesia lui, numindu-l „doctor” sau „caporal”; etichetele lui, formulate lăuntric şi niciodată divulgate cu voce tare, îi descriau pe ceilalţi oameni doar prin raportare la persoana lui, acesta fiind felul în care vedea el fiecare om pe care

îl întâlnea: ca pe o reflexie sau ca pe o refracţie a eului său autentic.

Mannering, aşa cum s-a menţionat deja, era un bărbat foarte gras. La douăzeci de ani, fusese voinic, iar la treizeci de ani, de-a dreptul burduhănos; când a împlinit patruzeci de ani, trunchiul lui căpătase o formă aproape sferică, ceea ce îl obliga, spre disperarea lui lăuntrică, să ceară ajutor pentru a încăleca şi a descăleca din şa. Neconcepând să admită că pântecul voluminos devenise un impediment în activitatea zilnică, Mannering dădea vina pe gută, o afecţiune de care nu suferise niciodată, dar care i se părea că suna aristocratic. Îi plăcea enorm să fie luat drept un aristocrat, ceea ce oamenii chiar credeau adesea despre el, fiindcă Mannering avea favoriţi stufoşi şi un ten deschis, preferând cu precădere hainele scumpe. În ziua aceea, îşi prinsese un ac de aur la cravată, iar sacoul (cu nasturii încheiaţi, aproape plesnind pe el) avea revere crestate, cum era de bonton.

— Nu suntem băgaţi în nimic împreună, spuse Frost.

Crede-mă, nu ştiu la ce te referi.

Mannering scutură din cap.

— Ba eu văd că eşti într-o situaţie nasoală, Charlie, văd foarte bine. Tu şi Clinch, amândoi. Dacă se ajunge la proces – şi se poate ajunge la proces, să ştii –, va trebui să explici de ce vânzarea colibei a fost expediată atât de repede. Acesta va fi punctul capital, punctul asupra căruia voi va trebui să vă

înţelegeţi. Nu sugerez vreun sperjur, nu. Spun doar că

declaraţiile voastre trebuie să se potrivească. Ce cauţi – un ajutor? Ai nevoie de un alibi?

— Un alibi? repetă Frost. Pentru ce?

— Haide, lasă, spuse Mannering mişcând mustrător şi patern din degetul arătător. Nu-mi spune mie că n-ai clocit tu ceva.

Cum altfel să se fi aranjat vânzarea atât de repede!

Frost sorbi din coniac.

— Nu se cuvine să discutăm cu atâta nonşalanţă o asemenea chestiune. Mai ales când sunt implicaţi şi alţii.

(Asta era o altă tactică de-a lui: întotdeauna să lase impresia că nu-i place să dea în vileag ceva.)

— Dă-i dracu’ pe „alţii”! exclamă Mannering. Şi termină naibii odată cu „nu se cuvine” sau „se cuvine”! Care-i povestea, haide, dă-ţi drumul ia gură!

— O să-ţi povestesc; dar n-a fost nimic necurat la mijloc, spuse Frost, nu fără satisfacţie, fiindcă îi plăcea îndeobşte să

declare că el nu era deloc de blamat. Tranzacţia a fost perfect

legală şi valabilă.

— Şi-atunci cum îţi explici?

— Ce să-mi explic?

— Cum s-a întâmplat totul!

— Este perfect explicabil, spuse calm Frost. Când Crosbie Wells a murit, Ben Löwenthal a aflat aproape imediat, fiindcă s-a dus să-i ia un interviu politicianului aceluia, în clipa în care tipul a ajuns în oraş, astfel încât să poată publica un articol special în ziarul de a doua zi dimineaţa. Iar politicianul, Lauderback pe numele lui, Alistair Lauderback, ei bine, el tocmai venise de la coliba lui Wells; el era cel care îl găsise mort în casă. Fireşte, i-a povestit totul lui Löwenthal.

— Abil, evreul, spuse Mannering cu o oarecare admiraţie.

Mereu la locul potrivit, în momentul potrivit, aşa-s ăştia, nu?

— Da, presupun, replică Frost, preferând să nu-şi exprime nicio opinie. Dar cum spuneam, Löwenthal a aflat de moartea lui Wells înaintea tuturor. Chiar înainte ca medicul legist să ajungă

la colibă.

— Dar el nu s-a gândit să cumpere, spuse Mannering.