— Te rog.

După ce pufăi de câteva ori din ţigară, Frost spuse:

— Averea lui Wells a venit prin bancă. A trecut pe la mine.

— Şi?

Dick Mannering nu suporta să lase pe altcineva să joace rolul

principal prea multa vreme şi, de aceea, obişnuia să întrerupă

frecvent conversaţia, de cele mai multe ori pentru a-l îndemna pe interlocutor să ajungă cât mai repede şi mai concis la concluzia pe care voia s-o expună.

Pe Frost totuşi era greu să-l zoreşti.

— Păi, exact aici este ciudăţenia, spuse el. Aurul fusese deja extras din minereu, şi nu de către cineva din Companie. După

cum arătau lucrurile, se părea că prelucrarea fusese efectuată de cineva pe cont propriu.

— Aurul era deja extras? spuse Mannering. Asta n-am auzit.

— Nu, nici n-aveai cum, spuse Frost. Fiecare bucată de aur care intră în bancă trebuie să fie prelucrată, chiar dacă extracţia din minereu a fost făcută deja. Se procedează astfel pentru ca nu cumva să se strecoare vreun balast în aurul predat, dar şi pentru a garanta o calitate uniformă a metalului. Aşadar, Killarney a topit din nou toată cantitatea de aur provenită de la Wells înainte de a fi evaluată, turnând aurul în lingouri ştanţate cu sigiliul Băncii, aceasta fiind forma sub care a fost prezentat totul la ghişeu. Nimeni din afara băncii nu putea să ştie că minereul mai fusese topit o dată decât, desigur, individul care ascunsese comoara iniţial. O şi negustorul comisionar care a găsit comoara în colibă şi a adus-o la bancă.

— Cine-a fost ăla – Cochran?

— Harald Nilssen. De la Nilssen & Co.

— De ce nu Cochran? se încruntă Mannering.

Frost tăcu, trăgând din trabuc.

— Nu ştiu, spuse el în cele din urmă.

— Ce l-a apucat pe Clinch să târască încă un ins în afacerea asta? zise Mannering. Putea foarte bine să golească singur casa.

Ce treabă a avut, mă rog, să-l amestece în chestia asta şi pe Harald Nilssen?

— Îţi explic eu: lui Clinch nu i-a trecut prin minte, nici în vis, că ar putea exista ceva de valoare în coliba aceea, zise Frost. A rămas siderat când a aflat de comoara ascunsă acolo.

— Siderat, chiar aşa?

— Da.

— E expresia ta, sau a lui?

— A lui.

— Siderat, repetă Mannering.

— În fine, reluă Frost. Pentru Nilssen, chestia asta a fost un câştig nesperat. Conform înţelegerii, urma să plece acasă cu zece la sută din valoarea bunurilor din colibă. A fost o zi norocoasă

pentru el. A plecat acasă cu patru sute de lire sterline!

Mannering continua să aibă o expresie sceptică.

— Bun, hai, continuă, zise el. Topit, aurul fusese deja topit, asta ziceai.

— Mie mi-a revenit să mă uit la metal, zise Frost. La bancă, scriem întotdeauna o scurtă descriere a minereului – dacă e sub formă de firicele, foiţe etc. – înainte de a fi topit. Se procedează la fel şi atunci când aurul a fost deja extras: noi tot suntem obligaţi să consemnăm cum arăta materialul când a fost adus la bancă.

Din motive de... (Frost făcu o pauză; vrusese să spună

„siguranţă”, dar termenul nu se prea potrivea) – din motive de prudenţă, încheie el cam stângaci. Oricum, eu am examinat plăcuţele înainte ca Killarney să le pună în creuzet şi am văzut că

pe dosul fiecărei plăcuţe topitorul – cine-o fi fost el – marcase un cuvânt.

Frost tăcu.

— Ei, zi, ce cuvânt? spuse Mannering.

— Aurora, răspunse Frost.

— Aurora.

— Exact.

Dintr-odată, Mannering deveni foarte atent.

— Dar atunci aceste plăcuţe – absolut toate – au fost prelucrate din nou, zise el. Au fost turnate în lingouri de către omul vostru de la bancă.