— Nu-ţi face griji; vezi, când îmi pun haina şi mă închei la toţi nasturii, nimeni nu se prinde ce port pe dedesubt. Crede-mă,
Charlie, îmi clocoteşte sângele în vene. Afurisitul ăla de orezar!
Îmi clocoteşte sângele în vene.
— N-am idee de ce, spuse Frost.
— Ştie el de ce, ripostă Mannering.
— Stai un pic, spuse Frost. Spune-mi măcar un lucru. Ce intenţionezi exact să faci?
— Mergem să-l băgăm în sperieţi pe un chinez, spuse magnatul vârându-şi braţele în palton.
— Cum adică să-l băgăm în sperieţi? întrebă Frost, care sesizase cu un tremur folosirea pluralului. Şi pentru ce motiv?
— Acest chinez lucrează la Aurora, spuse Mannering. Asta e munca lui, Charlie: să topească minereul de aur, cum spuneai chiar tu.
— Dar ce nemulţumire ai cu el?
— Nu-i neapărat o nemulţumire, ci mai degrabă o răfuială.
— O! spuse subit Frost. Doar nu presupui că el l-a ucis pe domnul Staines?
Mannering mormăi ceva, nervos. Luă mantoul lui Frost din cuier şi i-l azvârli în braţe; acesta îl prinse, dar nu schiţă niciun gest să se îmbrace.
— Hai să mergem, spuse Mannering. Pierdem vremea.
— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, fă-mi măcar favoarea de a-mi vorbi deschis, izbucni Frost. Trebuie să ştiu limpede care-i treaba, dacă e să dăm buzna în afurisitul ăla de Chinatown!
(Frost îşi regretă cuvintele de îndată ce le rostise, fiindcă el, unul, nu voia să dea buzna în Chinatown, orice-ar fi fost, indiferent dacă ştia limpede sau nu care era treaba.)
— N-avem timp, spuse Mannering. O să-ţi spun pe drum.
Pune haina pe tine.
— Nu, zise Charlie Frost descoperind, spre surprinderea lui, că, în mod delicat, putea da dovadă şi de fermitate, rămânând pe poziţiile lui. Nu e nicio grabă, doar că te-ai înfierbântat. Spune-mi acum.
Mannering se codea, cu pălăria în mână.
— Acest chinez a lucrat pentru mine, spuse el în cele din urmă. A fost băieş la Aurora înainte ca eu să-i vând această mină
lui Staines.
Frost clipi contrariat.
— Aurora a fost a ta?
— Şi când Staines a cumpărat-o, spuse Mannering încuviinţând din cap, chinezoiul a rămas pe loc şi a continuat să
sape după aur. Are contract, înţelegi. Johnny Quee e numele lui.
— N-am ştiu că Aurora fusese a ta.
— Jumătate din pământul de-aici până la Grey mi-a aparţinut mie la un moment dat, spuse Mannering umflându-şi un pic pieptul. În fine. Înainte ca Staines să apară, eu şi Quee am avut o ceartă. Nu, nu neapărat o ceartă. Eu am metoda mea de a face lucrurile, asta-i tot, iar chinezoii au metodele lor. Uite ce s-a întâmplat însă. În fiecare săptămână, eu luam producţia totală
obţinută de Quee, după ce fusese evaluată, bineînţeles, şi o aruncam înapoi în mină.
— Ce făceai?
— O aruncam înapoi în mină.
— Adică îţi „botezai” singur propriul teren? zise Frost, cu o expresie şocată.
Nefiind un mare observator al naturii umane, Charlie Frost se simţea adesea trădat de semenii lui. Aerul de criptică strategie pe care-l avea de cele mai multe ori când vorbea nu era prefăcut, deşi Frost sesiza perfect efectele atitudinii lui; mai degrabă, era consecinţa unei fundamentale opacităţi faţă de orice experienţă
exterioară persoanei lui. Frost nu ştia cum să se asculte pe sine, aşa cum ar fi ascultat o altă persoană; nu ştia să vadă lumea prin ochii altcuiva; nu ştia cum să contemple firea semenilor lui, ci doar să o compare, fie cu invidie, fie cu compătimire, raportând-o la el însuşi. Era un hedonist în sinea lui, veşnic înfăşurat în coconul propriilor lui simţuri, interesat, întotdeauna, de lucrurile pe care le deţinea deja şi de lucrurile pe care dorea să le obţină; subiectivitatea lui era cuprinzătoare şi completă. Nu vorbea niciodată deschis şi nu îşi declara niciodată motivaţiile personale în sfera publică, iar din această cauză era perceput îndeobşte drept un gânditor extrem de obiectiv, având o judecată
imparţială şi echitabilă. Dar nu aceasta era realitatea. Şocul pe care îl manifesta acum nu era indignare, şi nici măcar o dezaprobare reală: Frost era pur şi simplu stupefiat, constatând că nu fusese capabil să vadă în Mannering decât un om cu o bogăţie demnă de invidiat şi o sănătate demnă de compătimit, un om care avea mereu trabucuri de cea mai fină calitate şi a cărui carafa cu băutură părea să nu sece niciodată.
Mannering ridică din umeri:
— Nu sunt eu primul om şi nici ultimul care vrea să scoată
profit, zise el.
— Ar trebui să-ţi fie ruşine, spuse Frost.
Pentru Mannering însă ruşinea era un sentiment ce însoţea
