doar eşecul; nu putea fi determinat să aibă mustrări de conştiinţă, dacă, după propria-i estimare, el nu greşise cu nimic.
— În regulă, continuă el. Vasăzică, acum ţi-ai făcut o opinie despre întreaga situaţie. Uite, totuşi, cum s-a întâmplat. Terenul minier propriu-zis nu avea niciun randament. Cel mult dacă
scoteai o tulbureală din nisip şi aluviuni. După ce l-am cumpărat, am îngropat în pietriş o cantitate de aur în valoare de cam douăzeci de lire sterline, presărând-o pe toată suprafaţa, apoi i-am dat ordin lui Quee să înceapă să sape. Quee găseşte aurul, nicio problemă. La sfârşitul săptămânii, se duce să-l cântărească la postul de lucru din tabără, ca toţi ceilalţi mineri.
Asta era înainte să existe escorta aurului, dacă ţi-aduci aminte.
Pe vremea când banca avea posturi de lucru în lungul râului, iar negustorii de aur munceau pe cont propriu. Bun, când vine rândul minei mele şi aurul meu este cântărit, bancherii mă
întreabă dacă vreau să-l depun imediat la bancă. Eu spun nu, deocamdată nu; vreau să-l iau înapoi, ca aur pur. Povestea mea era că l-aş fi păstrat pentru un cumpărător privat, care urma să
exporte tot metalul, în schimbul unei sume globale. Sau, în fine, o născoceală în genul ăsta, nu mai ţin minte acum. Bun, după ce
„marfa” este cântărită, iar valoarea este înregistrată, eu adun totul, aştept să se lase întunericul, mă furişez înapoi la mină şi scutur tot aurul a doua oară, presărându-l peste pietriş.
— Nu-mi vine să cred, pe cuvânt, spuse Frost.
— Poţi să crezi sau nu, treaba ta, zise Mannering. Meritul e al chinezului, bineînţeles; chestia asta s-a repetat de vreo patru sau cinci ori, poate, şi în fiecare săptămână venea înapoi cu exact aceeaşi cantitate de metal, nici mai mult, nici mai puţin. Găsea totul, nu conta cât de mult amestecasem cu pietrişul, nu conta cât de gros era stratul de nisip şi aluviuni, nu conta vremea de-afară, nu conta nimic. Trăgea ca un cal de povară. Nu pot să
nu-i laud pe chinezi pentru calitatea asta: când vine vorba de muncă în toată regula, nu le poţi găsi niciun cusur.
— Dar tu nu i-ai spus niciodată ce făceai, de fapt.
Mannering era şocat.
— Bineînţeles că nu, zise el. Să-mi mărturisesc păcatele?!
Bineînţeles că nu i-am spus nimic! În fine. După toate aparenţele, arăta ca şi cum din Aurora se scotea un profit de douăzeci de lire sterline în fiecare săptămână. Nimeni nu avea habar că erau mereu aceleaşi şi aceleaşi douăzeci de lire! Oricine putea spune că era un teren aurifer cu o producţie constantă de metal galben.
Iniţial, când începuse să povestească, Mannering fusese oarecum exasperat de atitudinea lui Frost, însă afinitatea lui naturală pentru depănarea unei poveşti nu putea fi înfrânată
multă vreme, aşa că în scurt timp a început să-i facă plăcere să
relateze aceste dovezi ale ingeniozităţii minţii lui. Se relaxă, vorbind cu o delectare vizibilă, în timp ce se bătea pe picior cu borul ţilindrului.
— Dar pe urmă, Quee a început să se prindă, zise el.
Pesemne că pândise să vadă ce fac ori, pur şi simplu, se dumirise singur. Ce crezi că face atunci? Vulpoi şiret ce e el! Se apucă să
prelucreze minereul în fiecare săptămână într-un mic creuzet de-al lui. Pe urmă, îl aduce la postul de lucru al taberei deja topit sub forma unor bucăţi de jumătate de kilogram cam aşa de mari.
Cum să mai arunci înapoi printre pietre aşa ceva! N-are importanţă, îmi zic eu. Aveam nenumărate alte loturi de vânzare, iar celelalte mine scoteau cantităţi frumoase. Nu rămânea decât să plimb pulberea de aur de colo colo. Prin urmare, am început să predau la bancă plăcuţele lui Quee, prezentându-le drept profit de la mina Visul Angliei, iar în fiecare săptămână am continuat să „botez” Aurora exact ca înainte, măsluind bine solul, doar că foloseam pentru asta pulberea de la Visul Angliei, şi nu de la Aurora – pricepi? Aurora scosese un profit de douăzeci de lire pe săptămână până atunci; trebuia să menţină acelaşi randament, fiindcă altminteri ar fi părut că profiturile minei începuseră să scadă drastic, iar eu nu mi-aş mai fi scos profitul meu când o vindeam. Pe urmă însă, Quee, mare şmecher, a găsit soluţie şi pentru asta, continuă Mannering ridicând glasul într-o cadenţă finală. Afurisitul s-a apucat să graveze numele lotului –
Aurora – pe plăcuţele alea ale lui. Cum să le mai predau la bancă
pretinzând că provin de la Visul Angliei, fără să stârnesc suspiciuni, n-am dreptate? Ce tupeu pe el, să-mi facă mie aşa ceva!
— Nu-mi vine să cred, spuse Frost, care continua să se simtă
foarte înşelat.
— În fine, asta e situaţia oricum, zise Mannering. Asta-i povestea. Aşa stăteau lucrurile când a venit Emery.
— Şi?
— Şi ce?
— Păi, ce s-a întâmplat?
— Ştii prea bine ce s-a întâmplat. I-am vândut lui Aurora.
— Dar mina era neproductivă, ai spus chiar tu!
— Da, recunoscu Mannering.
— I-ai vândut o mină neproductivă!
— Da.
— Dar e prietenul tău, spuse Charlie Frost, regretându-şi însă cuvintele când nici nu terminase bine să le rostească.
Cât de patetic suna observaţia lui – cum să-l dojeneşti pe un om ca Mannering apropo de prietenie? Mannering, care era la apogeul marţial al vieţii lui. Mannering, care era un bărbat prosper şi bine îmbrăcat, Mannering, care deţinea cea mai mare şi cea mai frumoasă clădire de pe strada Revell. Avea pepite de aur atârnate de lanţul de la ceas. Mânca la fiecare masă carne.
Cunoscuse o sută de femei – poate chiar o mie – poate mai multe.
De ce să-i pese lui de prieteni? Frost simţea că se înroşise.
Mannering îl studie câteva clipe pe tânărul din faţa lui, apoi spuse:
