Benjamin Löwenthal nu era nicidecum supărat că ritualurile lui săptămânale fuseseră întrerupte, fiindcă sentimentul religios pentru el comporta multă încredere de sine, ezitările şi îndoielile sufleteşti nefiind apanajul firii sale. Adesea, îşi întrerupea rugăciunile de sabat cu mici probleme, fără să considere că ar fi păcătuit din cauza asta, mai ales că ştia perfect diferenţa dintre îndatorirea din teamă şi îndatorirea pornită din iubire; credea în acuitatea propriei lui percepţii şi considera că, ori de câte ori încălca regulile, o făcea din motive întemeiate. Totodată, deja nu prea mai avea astâmpăr (trebuie să recunoaştem), după două
ceasuri de rugăciune continuă, căci Löwenthal era un spirit energic şi nu putea răbda să stea prea mult timp fără stimuli din afară.
— Uite ce e, spuse Balfour acum, sprijinindu-şi vârful degetelor pe masa dintre ei. Tocmai am aflat de Emery Staines.
— Ah! spuse Löwenthal surprins. Abia acum? Pesemne că ai stat cu capul îngropat în nisip, dacă n-ai ştiut nimic atâta timp!
— Am fost ocupat, zise Balfour aruncând din nou o ocheadă
spre lumânare – fiindcă, de când era mic, nu putuse niciodată să
stea în faţa unei lumânări fără să vrea să o atingă, să-şi treacă
degetul arătător prin flacără până pielea se înnegrea, să modeleze
marginile moi unde ceara era caldă, să îşi scufunde vârful degetului în scobitura cu ceară topită şi fierbinte, apoi să-l tragă
repede afară, astfel încât seul să formeze peste buricul degetului un capişon galben, care se albea şi se strângea pe măsură ce se răcea.
— Prea ocupat pentru ştiri? îl tachină Löwenthal.
— Sunt prins cu un tip care a venit în oraş. Un politician.
— O, da, venerabilul Lauderback, spuse Löwenthal rezemându-se de spătarul scaunului. În fine, sper că el măcar citeşte ziarul meu, chiar dacă tu n-ai timp! Numele lui a apărut destul de mult în paginile ziarului.
— Da, aşa e, spuse Balfour. Dar, uite, Ben, voiam să-ţi pun o întrebare. Am trecut pe la bancă în dimineaţa asta şi am auzit că
cineva a tot dat anunţuri în ziar, referitoare la domnul Staines, implorând să se întoarcă. Îmi permiţi să te întreb cine a dat aceste anunţuri?
— Sigur că da, spuse Löwenthal. Orice anunţ în ziar este de notorietate publică şi, în orice caz, ea a menţionat un număr de cutie poştală, în partea de jos a textului, cum probabil ai observat şi tu; n-ai decât să te duci la oficiul poştal şi să te uiţi la cutiile de corespondenţă, ca să vezi cum o cheamă.
— „Ea”?
— Da, vei rămâne surprins când o să-ţi spun, zise Löwenthal.
E una dintre damele noastre nocturne! Ghici cine?
— Lizzie? Lizzie irlandeza?
— Anna Wetherell.
— Anna? zise Balfour.
— Da! spuse Löwenthal zâmbind acum cu gura până la urechi, fiindcă se mândrea cu statutul lui de iniţiat în secretele altora şi era încântat când avea ocazia să facă paradă de acest lucru. Nici n-ai fi bănuit, aşa-i? Anna Wetherell a venit la mine după nici două zile de la dispariţia domnului Staines. Am încercat să o conving să aştepte să mai treacă un timp, mi se părea o cheltuială inutilă să dai anunţ pentru găsirea unui om când nu trecuseră decât două zile de când nu mai fusese văzut.
Poate a plecat în defileu, i-am zis eu, sau a plecat pe plajă, în sus, spre Grey. Nu ştim dacă nu vine înapoi chiar mâine! Aşa i-am spus. Dar a fost de neînduplecat. Mi-a spus că domnul Staines nu a plecat nicăieri, ci că a dispărut în mod misterios.
Era foarte sigură pe ce spunea. Ţi-am reprodus exact cuvintele ei.
— A dispărut în mod misterios, repetă Balfour, ca un ecou.
— Biata fată fusese judecată la tribunal chiar în acea
dimineaţă, spuse Löwenthal. Cât ghinion a avut şi ea anul ăsta.
E o fată drăguţă, Tom, o fată foarte drăguţă.
Balfour se încruntă: nu-i plăcea să i se spună că Anna Wetherell era o fată drăguţă.
— Efectiv nu-mi pot imagina, spuse el cu voce tare şi scutură
din cap. Nu-mi pot imagina – ei doi, împreună. Se potrivesc ca nuca-n perete, pe cuvânt.
— Ca nuca-n perete, repetă Löwenthal, căruia îi plăceau zicalele străine. Cine-i peretele? Staines, presupun, dacă tot a avut treabă cu carierele de piatră!
Balfour nu părea să-l fi auzit însă, din moment ce îşi continuă raţionamentul:
— Dar Anna ţi-a sugerat cumva de ce se interesa de soarta lui Staines? Adică... de ce...
— Încerca să ia legătura cu el, desigur, spuse Löwenthal. Dar nu asta era întrebarea ta, am impresia.
— Voiam doar să spun...
— Dar Balfour nu-şi duse enunţul până la capăt.
— Löwenthal surâdea.
— Nu-i deloc de mirare, Tom! Dacă băiatul ăla i-a arătat o fărâmă de afecţiune – asta e.
