acum, zise Balfour. De ce să-l intereseze pe el atât de mult Emery Staines, aşa, din senin? Nu ţi se pare bizar?
— O, foarte bizar, zise Löwenthal zâmbind încă. Foarte bizar.
Dar ai început să te cam aprinzi, Tom.
Balfour se înroşise într-adevăr foarte mult.
— Are legătură cu Lauderback, începu el, dar Löwenthal scutură din cap.
— Nu, nu, nu vreau să-ţi încalci promisiunea, spuse el. Te tachinam doar. Hai să schimbăm subiectul. Nu-ţi cer să-mi spui.
Însă Balfour îşi dorea enorm ca Löwenthal să-i ceară să-i spună. Era foarte dispus să trădeze încrederea pe care i-o acordase Alistair Lauderback, şi sperase că, pretinzând că nu putea sub nicio formă să divulge secretul politicianului, l-ar ispiti pe Löwenthal să se roage de el ca exact asta să facă. Dar, în mod evident, Löwenthal nu se preta la acest joc. (Poate că nu avea chef sau poate nu ştia că ar fi putut s-o facă.) Balfour simţea că
se sufocă. Îi părea rău că nu-i povestise de la bun început despre cum fusese şantajat Lauderback şi cum îşi propunea acesta să se
răzbune. Da, mai bine i-ar fi povestit cu francheţe totul. Aşadar, se vedea nevoit să plece fără să fi aflat, de fapt, nimic, mai ales că
nu mai avea cum să se ofere să-i dezvăluie secretul acum, după
ce editorul îl asigurase că nu-l interesa să ştie despre ce era vorba!
Ţinem să intervenim în firul naraţiunii, pentru a sublinia că
această cenzurare a fost regretabilă; fiindcă, dacă Balfour ar fi relatat în întregime ceea ce aflase de la Lauderback, evenimentele din 27 ianuarie s-ar fi desfăşurat poate cumva altfel pentru el, dar şi pentru o serie de alţi oameni. Stimulat de anumite detalii legate de povestea lui Lauderback, Löwenthal şi-ar fi amintit o întâmplare pe care nu avusese motiv să şi-o amintească timp de multe luni: o aducere aminte ce i-ar fi servit lui Balfour în investigaţiile lui legate de Carver, ajutându-l să elucideze, măcar în parte, misterul preluării numelui de Wells de către acel bărbat.
Aşa cum a fost dat să se întâmple însă, Balfour nu a relatat povestea lui Lauderback, iar memoria lui Löwenthal nu a fost zgâlţâită, şi în scurt timp, ridicându-se de la masa stropită de cerneală, Balfour nu a avut încotro decât să îi mulţumească
prietenului său şi să-şi ia la revedere, simţind, cum simţea şi Löwenthal, ca discuţia lor fusese cam dezamăgitoare, nefăcând decât să le trezească nişte speranţe, care apoi se văzuseră
zădărnicite. Löwenthal reveni în tăcere la meditaţia lui religioasă, iar Balfour se întoarse în fleşcăiala de pe strada Revell, unde clopotele băteau ora trei şi jumătate; ziua îşi urma cursul.
Dar la fel îşi urmează cursul şi sfera exterioară, prezentul nemărginit, care conţine trecutul mărginit. Această poveste îi este narată, cu multe aluzii şi reiterată emfază, lui Walter Moody – iar Benjamin Löwenthal, care este şi el de faţă în fumoarul Hotelului Coroana aude părţi din poveste pentru prima oară. Dintr-odată, îi vine în minte o întâmplare care s-a petrecut cu vreo opt luni înainte. Când Thomas Balfour face o pauză ca să bea din pahar, aşa cum face acum, Löwenthal iese în faţă, ocoleşte masa de biliard şi ridică mâna, în semn că vrea să intervină. Balfour îl pofteşte să ia cuvântul, iar Löwenthal începe să povestească
întâmplarea pe care tocmai şi-o amintise, vorbind pe un ton solemn şi ponderat, ca un om care transmite nişte informaţii foarte importante.
Iată relatarea lui.
Într-o dimineaţă din luna iunie 1865, un bărbat brunet, cu o cicatrice pe faţă, a intrat în biroul lui Löwenthal de pe strada Weld şi a cerut să dea un anunţ în ziarul West Coast Times.
Löwenthal a fost de acord, a scos tocul şi l-a întrebat pe bărbat ce dorea să conţină notiţa. Omul a răspuns că pierduse o ladă de transport, care conţinea lucruri de o mare valoare personală. Era dispus să plătească o sumă de douăzeci de lire sterline, dacă lada îi era înapoiată, sau cincizeci de lire sterline, dacă lada i-ar fi înapoiată fără să fi fost deschisă. Nu a spus ce se afla în interiorul lăzii, în afară de faptul că valoarea personală a lucrurilor era considerabilă; vorbea morocănos şi se exprima simplu. Când Löwenthal l-a întrebat ce nume avea, omul n-a răspuns. În schimb, a scos din buzunar un certificat de naştere şi l-a pus pe birou. Löwenthal a scris numele pe hârtie – domnul Crosbie de Francis Wells – şi s-a interesat, în final, unde dorea acesta să fie direcţionate răspunsurile, dacă lada pierdută avea să fie într-adevăr găsită. Omul a indicat o adresă de pe Gibson Quay. Löwenthal a notat-o, a completat o chitanţă, a încasat tariful cuvenit şi i-a urat tipului o dimineaţă plăcută.
Ne-am putea întreba (iar Moody chiar a întrebat) cum de era Löwenthal atât de sigur de toate amănuntele acestei întâmplări, ţinând seama că nu şi-o amintise decât adineauri, după aproape opt luni, şi mai ales că nu avusese prilejul să verifice elementele specifice acelor împrejurări. În primul rând, cum putea Löwenthal să fie atât de sigur că bărbatul care a dat acest anunţ
avea într-adevăr o cicatrice pe obraz; în al doilea rând, de unde avea Löwenthal certitudinea că această întâmplare avusese loc în luna iunie a anului precedent; şi în al treilea rând, cum de putea afirma, fără nicio umbră de îndoială, că numele de pe certificatul de naştere era într-adevăr Crosbie Francis Wells?
Răspunsul lui Löwenthal a fost amabil, dar cam lung. I-a explicat lui Moody că ziarul West Coast Times fusese fondat în mai 1865, cam la o lună după ce Löwenthal debarcase pentru prima dată în Noua Zeelandă. La prima tipărire, tirajul ziarului a fost de doar douăzeci de exemplare, câte un exemplar pentru cele optsprezece hoteluri din Hokitika, un exemplar pentru judecătorul de pace numit de curând şi un exemplar pentru Löwenthal însuşi. (În aproximativ o lună, dar şi ca urmare a achiziţionării unei prese de tipar acţionate cu abur, tirajul publicaţiei lui Löwenthal crescuse la două sute de exemplare; acum, în ianuarie 1866, tipărea fiecare număr în aproape o mie de exemplare şi angajase doi muncitori.) Pentru a-şi face reclamă, anunţându-şi abonaţii că Times era primul cotidian din Hokitika, Löwenthal înrămase sub sticlă primul număr al ziarului şi îl atârnase în recepţie. Prin urmare, îşi amintea data exactă când
ziarul se înfiinţase (29 mai 1865), fiindcă vedea această ediţie înrămată în fiecare dimineaţă.
Bărbatul respectiv, a explicat Löwenthal, venise indiscutabil la un moment dat în iunie, fiindcă presa de tipar acţionată cu abur îi fusese livrată lui Löwenthal la data de întâi iulie, iar el ţinea minte perfect că imprimase anunţul bărbatului cu cicatrice pe vechea lui maşină de tipar manuală.
Cum se făcea că memoria lui era atât de precisă în această
privinţă? Ei, bine, când culesese textul pentru tipar, Löwenthal descoperise că anunţul nu încăpea în doi ţoli pătraţi (dimensiunea standard a unui spaţiu de reclamă pe pagina de ziar şi, totodată, dimensiunea casetei de text pentru care plătise bărbatul cu cicatrice), fiind mai lung cu un cuvânt decât ar fi fost necesar pentru a se încadra pe cele două coloane de ziar. Dacă
Löwenthal nu modifica aşezarea celorlalte articole în pagină şi nu schimba complet formatul ziarului, nu rămânea decât soluţia de a crea ceea ce tipografii numesc cuvânt „orfan”: adică ultimul cuvânt din textul anunţului (care era „Wells”) ar fi urmat să
eşueze singuratic în partea de sus a unei a treia coloane, producând în mintea cititorului un efect nedorit, ba chiar derutant. Până ca Löwenthal să descopere acest lucru, bărbatul cu cicatrice părăsise de mult prăvălia, iar Löwenthal nu avea niciun chef să se aventureze pe străzi în căutarea lui. Aşadar, a preferat să încerce să scoată din text un cuvânt, hotărând în final să renunţe la „Francis”, al doilea dintre cele trei nume ale omului. Procedând astfel, evita crearea unui „orfan” şi nici nu strica paginarea ziarului. Ediţia respectivă a ziarului West Coast Times a fost publicată devreme a doua zi dimineaţă, iar bărbatul cu cicatrice s-a întors la prăvălia lui Löwenthal cu mult timp înainte de amiază. A insistat – deşi nu a dat vreun motiv – că era extrem de important ca numele lui mijlociu să apară în anunţ.
Era foarte supărat că Löwenthal intervenise în textul anunţului fără ştirea lui, exprimându-şi nemulţumirea cu aceeaşi morocănoşie şi grosolănie de care dăduse dovadă şi prima oară
când i se adresase editorului. Löwenthal, scuzându-se din tot sufletul, a tipărit anunţul din nou – plus încă de cinci ori după
aceea, fiindcă omul plătise tariful aferent retipăririi textului, zilnic, timp de o săptămână, şi, ţinând seama de împrejurări, Löwenthal socotise că era mai prudent să-i ofere gratuit şi o a şaptea tipărire în ziar.
Prin urmare, aşa cum i-a explicat Löwenthal lui Moody, era sigur atât de data acelei întâmplări, cât şi de numele întreg al
omului, Crosbie Francis Wells. Incidentul îi rămăsese întipărit în minte, fiindcă întotdeauna un meseriaş ţine minte prima lui greşeală, atunci când priveşte înapoi la începuturile afacerii lui, iar nemulţumirea unui client nu se uită uşor atunci când eşti pasionat de munca ta.
Nu mai rămânea acum decât întrebarea legată de descrierea omului, căci cum putea Löwenthal să fie atât de sigur că
bărbatul în discuţie avea într-adevăr o cicatrice pe obraz, ştiut fiind că fostul ocnaş, cunoscut drept Francis Carver, avea precis aşa ceva, iar pustnicul, cunoscut drept Crosbie Wells, nu avea în niciun caz un asemenea semn pe faţă? Asupra acestui ultim aspect, Löwenthal admise că nu putea fi sigur. Poate, amintindu-şi incidentul suprapusese o altă imagine păstrată în memorie: figura unui om cu cicatrice. Însă ţinea să adauge că, de felul lui, avea o memorie foarte bună şi că individul acela îi rămăsese foarte viu în minte; îşi amintea că tipul avea un joben, pe care îl presase între palme în timp ce vorbea, de parcă ar fi vrut să-l turtească şi să-l aplatizeze complet. Acest amănunt cu siguranţă nu putea fi fals! Löwenthal a declarat că era dispus să
parieze, pe o sumă de bani respectabilă, că bărbatul pe care şi-l amintea el avea într-adevăr pe obraz o cicatrice în formă de seceră, şi că, de asemenea, avusese un certificat de naştere pe numele de Crosbie Francis Wells. Löwenthal admitea totuşi că el nu-l cunoscuse niciodată pe defunctul Crosbie Wells şi că nu avea cum să-şi imagineze figura lui, din moment ce niciun portret sau crochiu al acestuia nu se păstraseră după moartea lui.
Noua informaţie, aşa cum e lesne de imaginat, a dat naştere unei adevărate cacofonii de vociferări şi supoziţii în fumoarul Hotelului Coroana, iar povestirea a fost întreruptă o vreme. Dar noi îi vom lăsa în timpul prezent şi vom merge mai departe în trecut.
*
