încaseze cauţiunile în fiecare zi, de la închisoarea din Tabăra Poliţiei. În afară de această îndatorire, îşi petrecea orele de serviciu înregistrând taxe, controlând încasările din autorizaţiile de minerit, ocupându-se de reclamaţii şi, uneori, făcând diverse servicii în numele Comisarului. Era un post neînsemnat, însă
Gascoigne venise de puţin timp în oraş; era mulţumit că avea de lucru şi încrezător că nu avea să rămână multă vreme cu acel salariu de lacheu.
Gascoigne se stabilise în Hokitika de nicio lună când a întâlnit-o prima oară pe Anna Wetherell zăcând cu cătuşe la mâini în închisoarea lui George Shepard. Şedea pe jos, cu spatele lipit de perete şi cu mâinile în poală. Ochii larg deschişi îi luceau
din cauza febrei; pârul, despletit din coafura strânsă pe cap, i se lipise jilav de obraji. Gascoigne s-a lăsat în genunchi în faţa ei şi, instinctiv, a întins mâna. Fata l-a prins strâns de palmă şi l-a tras spre ea, ştiind că temnicerul, care şedea la uşă cu o puşcă
pe genunchi, nu avea cum să-i vadă. Fata i-a şoptit:
— Pot achita cauţiunea, fac rost de bani, dar trebuie să ai încredere în mine. Şi să nu-i spui lui cum.
— Cui? a întrebat Gascoigne tot în şoaptă.
Fata i-a arătat din cap spre Shepard, comandantul închisorii, continuând să se uite fix în ochii lui. Încleştându-şi şi mai mult degetele pe mâna lui, i-a tras braţul spre pieptul ei. Gascoigne a tresărit uimit, fiind cât pe-aci să-şi smulgă mâna înapoi, dar pe urmă a simţit ce voia ea să-i arate. Anna Wetherell avea ceva ascuns în jurul toracelui, sub ţesătura rochiei La pipăit, se simţea ca o cămaşă de zale, şi-a zis Gascoigne, deşi nu pusese mâna niciodată pe aşa ceva.
— Aur, a murmurat ea. E aur. În lungul balenelor corsetului, şi în căptuşeală, şi de jur împrejur, a zis ea cercetându-i chipul, implorându-l din priviri. Aur, a repetat ea. Nu ştiu cum a ajuns acolo. Era acolo când m-am trezit în simţiri – cusut înăuntru.
Gascoigne s-a încruntat, încercând să înţeleagă.
— Adică vrei să-ţi plăteşti cauţiunea cu aur?
— Nu-l pot scoate de-acolo, a şoptit ea. Nu aici. Îmi trebuie un cuţit. E băgat între cusături.
Feţele lor aproape se atingeau; Gascoigne simţea în respiraţia ei mirosul dulceag care rămâne după ce ai fumat opiu, ca un damf de fructe fermentate.
— E al tău? a murmurat el.
O expresie de disperare a trecut fulgerător peste chipul ei.
— Ce mai contează? Înseamnă nişte bani, nu-i aşa?
Glasul lui Shepard a răsunat tunător de după colţul clădirii.
— Târfa îţi face probleme, domnule Gascoigne?
— Nu, deloc, a răspuns funcţionarul.
Anna i-a dat drumul la mână, iar el s-a ridicat în picioare, îndepărtându-se un pic. Şi-a scos punga din buzunar, cu un gest de nonşalanţă voită, pregătindu-se, chipurile, să-şi facă meseria.
Cântărea punga de bani în mână, cu gestul tipic celui deprins să
încaseze taxe şi amenzi.
— Nu strică să-i reaminteşti domnişoarei Wetherell că noi nu acceptăm cauţiuni pe datorie, a zis Shepard. Ori dă banul aici şi acum, ori rămâne la închisoare până când cineva îi plăteşte cauţiunea.
Gascoigne a studiat-o atent pe Anna. Nu avea niciun motiv să
dea curs rugăminţii ei sau să creadă că armura pe care o pipăise în jurul corsetului ei era, aşa cum susţinea ea, aur. Ştia că ar fi trebuit să îi raporteze imediat temnicerului tentativa ei de a-l corupe şi de a-l mitui. Ar fi trebuit să-i sfâşie corsetul cu cuţitul de vânătoare pe care îl purta în cizmă, căci, dacă avea aur pur asupra ei, cu siguranţă metalul preţios nu putea fi al ei. Anna Wetherell era o târfă. Era închisă pentru că fusese prinsă drogată
în spaţiul public. Rochia ei era murdară. Duhnea a opiu şi avea cearcăne vineţii sub ochi.
Însă Gascoigne o analiza cu compasiune. Comportamentul lui se supunea întotdeauna unui cavalerism înnăscut; Gascoigne resimţea o profundă simpatie pentru oamenii aflaţi în situaţii disperate, iar implorarea angoasată din ochii ei mari îi stârnise deopotrivă compasiunea şi curiozitatea. Gascoigne considera că
justiţia se cuvenea să fie un sinonim pentru clemenţă, nu o alternativă. Mai credea, totodată, că a da dovadă de clemenţă era cu precădere un gest instinctual, care prima în faţa oricărei legi.
Cuprins brusc de milă, căci acest sentiment îl copleşea întotdeauna ca un torent, s-a lăsat înduioşat de rugămintea fetei şi a decis să o protejeze.
— Domnişoară Wetherell, a spus el (nici nu-i ştiuse numele până nu-l auzise rostit de temnicer), cauţiunea dumitale este fixată la o liră şi un şiling.
Ţinea punga cu bani în mâna stângă, iar catastiful în mâna dreaptă; prefăcându-se că mută catastiful în cealaltă mână şi folosindu-l drept paravan, a scos două monede din portmoneu şi le-a ascuns în palmă: Apoi, a transferat atât portmoneul, cât şi catastiful în mâna dreaptă şi a întins în afară braţul stâng, cu palma în sus, ţinând degetul mare lipit de-a curmezişul pe palmă.
— Poţi plăti această sumă din banii pe care mi-ai arătat că îi ai în corset?
Vorbea tare şi răspicat, ca şi cum s-ar fi adresat unui înapoiat mintal sau unui ţânc.
Pe moment, Anna nu a înţeles. Apoi a încuviinţat din cap, şi-a vârât degetele prin decolteu între balenele corsajului, de unde nu a scos nimic. Şi-a pus degetele strâns împreunate în mâna lui Gascoigne; acesta şi-a ridicat degetul mare, a mişcat aprobator din cap, ca şi cum ar fi fost satisfăcut cu monedele care îi apăruseră în palmă, după care a înregistrat cauţiunea în catastif. Ostentativ, a făcut să zornăie monedele când le-a băgat
în pungă, după care a trecut la următorul deţinut.
Această faptă bună, atât de atipică în puşcăria lui George Shepard, nu era ceva neobişnuit în cazul lui Gascoigne. Îi plăcea să lege relaţii de prietenie cu clasele de jos, cu copii, cu cerşetori, cu animale, cu femei urâte şi bărbaţi oropsiţi. Gesturile lui binevoitoare se îndreptau întotdeauna spre cei care nu se aşteptau să fie trataţi cu bunăvoinţă: când avea de-a face cu un om a cărui poziţie socială se situa sub el, nu se purta niciodată
grosolan. Faţă de clasele de sus ale societăţii însă, prefera să
păstreze distanţa. Nu se arăta urâcios, însă arbora o atitudine rezervată şi gânditoare, ba chiar critică uneori, o deprindere care, fără să fie propriu-zis o strategie, atrăgea mult respect pentru persoana lui şi îi asigura un loc printre moştenitorii de moşii şi averi, ca şi cum şi-ar fi pus în minte să intre în lumea lor.
În felul acesta, Aubert Gascoigne, copil din flori al unei guvernante engleze, crescut în mansardele unor case înghesuite prin mahalalele Parisului, îmbrăcat întotdeauna cu haine de căpătat, veşnic surghiunit în beciul cu cărbuni, pe rând mustrat şi ignorat, se ridicase, cu timpul, din condiţia lui mizeră, devenind un personaj cu mijloace limitate, dar respectabile.
Evadase din propriul lui trecut, ceea ce nu însemna că putea fi considerat un om ambiţios, şi nici măcar prea norocos.
