Personalitatea lui Gascoigne evidenţia un ciudat amalgam de clase sociale din partea de sus şi de jos a ierarhiei. Îşi cultivase mintea cu acea gravă disciplină cu care îşi întreţinea acum toaleta personală, altfel spus, exersând o metodă sofisticată, dar oarecum demodată. Avea acea pasiune pentru cărţi şi învăţătură
care nu se formează decât atunci când te-ai educat pe cont propriu, însă era o pasiune care, din cauză că originile ei erau deopotrivă personale şi virtuoase, tindea spre pietate şi dispreţ.
Temperamentul lui era profund nostalgic, jinduind nu după
propriul trecut, ci după veacurile trecute; avea o atitudine cinică
faţă de timpul prezent, temătoare faţă de viitor şi plină de regret pentru decăderea lumii. În ansamblu, îţi sugera cumva un bătrân gentleman care se ţinea bine (în realitate, el avea doar treizeci şi patru de ani) într-o perioadă de declin confortabil, dar perceptibil, un declin de care el era perfect conştient şi care fie îl amuza, fie îl umplea de melancolie, după cum îi era dispoziţia sufletească
într-un moment sau într-altul.
Căci Gascoigne era extraordinar de capricios. Valul de compasiune care îl constrânsese să mintă pentru Anna s-a risipit aproape imediat după ce târfa a fost pusă în libertate: sufletul lui
s-a întunecat cuprins de disperare la gândul că ajutorul oferit de el fusese poate în zadar – un gest deplasat, greşit şi, lucrul cel mai grav, menit să-i satisfacă propriul orgoliu. Egoismul era cea mai profundă teamă a lui Gascoigne. Detesta cu înverşunare orice indiciu de egoism în persoana lui, la fel cum un om bătăios din fire detestă toate urmele de slăbiciune ce l-ar putea împiedica să-şi atingă ţelul egoist. Totuşi, el se mândrea extraordinar de mult cu această trăsătură de caracter, despre care îi plăcea să
ţină lecţii moralizatoare; ori de câte ori naţionalitatea acestei atitudini devenea prea evidentă pentru a putea fi ignorată, Gascoigne cădea pradă unei crize de nervi foarte egoiste.
Anna ieşise după el din clădirea închisorii; pe stradă, Gascoigne i-a propus aproape cu bruscheţe să vină la el acasă, ca să-i explice totul între patru ochi. Spăsită, Anna a încuviinţat, pornind împreună prin ploaie. Lui Gascoigne nu-i mai era milă
de ea. Compasiunea lui, iute aprinsă, cedase locul îngrijorării şi îndoielii de sine, căci, la urma urmei, Anna încercase să se sinucidă; şi, aşa cum temnicerul îl avertizase în timp ce semna actul de punere în libertate a Annei, probabil era şi nebună.
Acum, după două săptămâni de atunci, în Hotelul Gridiron –
ţinând-o îmbrăţişată, cu degetele mâinii răsfirate ferm peste mijlocul ei, în timp ce antebraţele ei îl apăsau pe piept şi răsuflarea ei îi umezea clavicula, Gascoigne reveni din nou cu gândul la posibilitatea ca, pentru a doua oară, Anna să fi încercat să-şi pună capăt zilelor. Dar unde era glonţul care ar fi trebuit să
i se înfigă în stern? Ştiuse ea într-adevăr că revolverul va trage pe o traiectorie complet aberantă atunci când îşi îndreptase arma cu ţeava spre piept şi apăsase pe percutor? Cum de putuse ea să
ştie aşa ceva?
„Toţi bărbaţii vor ca târfele lor să fie nefericite”, aşa îi spusese Anna în seara când fusese eliberată din închisoare, după ce ajunseseră la el acasă şi descususeră rochia femeii pe masa din bucătărie, la lumina lămpii cu petrol care estompa colţurile odăii, în timp ce ploaia bătea în geam. „Toţi bărbaţii vor ca târfele lor să
fie nefericite” – iar el cum reacţionase? Pe un ton ţâfnos, cel mai probabil, un răspuns sec şi tăios. Şi acum Anna se împuşcase sau încercase s-o facă. Gascoigne a continuat să o ţină
îmbrăţişată mult timp după ce Pritchard a închis uşa, strângând-o cu putere, simţind în nări mirosul sărat al părului ei. Mirosul acela era ca o mângâiere: Gascoigne călătorise mulţi ani pe mare.
Şi fusese însurat. Cu Agathe Gascoigne – Agathe Prideaux,
cum o cunoscuse el iniţial. Silfidă, ageră la minte, ironică, dar tuberculoasă – lucru pe care Gascoigne îl ştiuse de când o ceruse în căsătorie, dar care cumva i se părea imaterial, surmontabil; mai degrabă o dovadă a firii ei delicate decât un semn de rău augur. Dar plămânii ei nu se vindecau. Călătoriseră spre sud, în căutarea unui climat tămăduitor, dar Agathe murise în largul oceanului, undeva în dreptul coastei indiene – atât de oribil, că
nici măcar nu ştia exact unde. Oribil cum cadavrul ei se îndoise când lovise suprafaţa apei, şi pleoscăitul acela. Îl pusese să-i promită că nu va comanda un sicriu şi că nici nu va recurge la vreo improvizaţie de coşciug, dacă se întâmpla ca ea să moară
înainte de a ajunge în portul de destinaţie. Dacă se va întâmpla, a spus ea, se va întâmpla în stil marinăresc: trupul neînsufleţit cusut într-un hamac, cu tighele duble. Şi fiindcă hamacul era al ei, acel roşu aprins, preschimbat acum într-un maro întunecos, Gascoigne îngenunchease şi îl sărutase, oricât de macabru i se părea gestul. După aceea, a continuat să navigheze pe mări şi oceane. S-a oprit doar când i s-au terminat banii.
Anna era mai voinică decât fusese Agathe – mai osoasă, mai solidă; dar, de fapt (se gândea el), poate că viii par întotdeauna mai trupeşi în ochii celor care se gândesc mereu la cei morţi. Îşi mişcă palma peste spatele ei. Cu vârful degetelor, trasă forma corsetului, dublul şir de găici strânse cu şireturi.
După ce părăsiseră clădirea închisorii, făcuseră un ocol pe la Judecătorie, pentru ca Gascoigne să poată lăsa în seiful de-acolo portmoneul pentru cauţiuni şi pentru a înregistra avizele de eliberare pe cauţiune pentru a doua zi dimineaţă. Anna îl urmărea răbdătoare şi fără curiozitate cum îşi îndeplinea aceste îndatoriri. Părea să accepte ideea că Gascoigne îi făcuse o mare favoare, aşa că era mulţumită să i se supună cuminte şi să tacă
din gură, în semn de recunoştinţă. Din obişnuinţă, nu mergea lângă el pe stradă, ci îl urma de la o distanţă de câţiva metri, astfel încât Gascoigne să poată pretinde că nu o cunoştea, dacă
s-ar fi întâlnit pe drum cu vreun om al legii.
Când au ajuns la căsuţa lui Gascoigne (căci stătea singur într-o casă, micuţă însă; un fel de colibă din şindrilă, cu o singură odaie, la vreo câteva sute de metri de plajă), acesta i-a spus Annei să aştepte sub pridvor, până când el spărgea un buştean pentru lemne de foc. A isprăvit repede cu buşteanul, simţindu-se un pic intimidat de ochii căprui ai Annei care îl fixau insistent, în timp ce el cioplea lemnele. Pentru ca bucăţile proaspăt despicate să nu se umezească de la ploaie, le-a adunat
repede în braţe şi a fugit înapoi spre uşă, unde Anna s-a tras la o parte, ca să-l lase să intre în casă.
— Nu-i un palat, a remarcat el prosteşte, deşi, la standardele Hokitikăi, era.
Anna nu a făcut niciun comentariu când a trecut pe sub pragul de sus al uşii, pătrunzând în pâcla înecăcioasă din colibă.
Gascoigne a pus lemnele în vatră şi s-a dus înapoi să închidă
uşa. A aprins lampa cu petrol şi s-a aşezat în genunchi să
pregătească focul, ştiind perfect că în tot acest răstimp Anna studiase odaia în tăcere. Nu avea prea multe lucruri în ea.
Singura mobilă frumoasă de-acolo era un fotoliu cu spătar înalt şi aripioare laterale pentru cap, tapiţat cu o stofă groasă în dungi roz şi galbene: acesta era cadoul pe care şi-l oferise singur când preluase locuinţa, şi trona la loc de cinste în mijlocul camerei.
Gascoigne se întreba ce îşi imagina ea, ce tablou se contura în mintea ei din această sumară constelaţie a vieţii lui. Salteaua îngustă, peste care pătura era pliată de trei ori. Portretul miniatural al Agathei, atârnat de un cui deasupra tăbliei patului.
Şirul de cochilii marine de pe pervazul ferestrei. Ibricul de tablă
de pe plită; Biblia lui, cu majoritatea paginilor netăiate, în afară
de Psalmi şi Epistole; cutia de tablă cu model scoţian, în care, în loc de biscuiţi, păstra scrisorile de la mama lui, actele lui şi tocurile. Lângă pat, cutia cu lumânări frânte, bucăţile de ceară
ţinându-se laolaltă graţie fitilului lung dinăuntru.
E curat la tine în casă, a fost tot ce a spus ea.
