— Locuiesc singur, a zis Gascoigne arătând apoi cu un băţ
înspre cufărul de la picioarele patului. Deschide-l.
Anna a ridicat clemele şi a săltat capacul. Gascoigne i-a indicat un pachet din in închis la culoare, pe care Anna l-a scos afară: rochia Agathei şi-a desfăcut poalele peste genunchii Annei
– rochia aceea neagră, cu gulerul croşetat, pe care el o dispreţuise atât de mult.
— Lumea o să creadă că m-am călugărit, a spus ea veselă.
Dar negrul este o culoare sobră; orice doamnă trebuie să aibă o rochie sobră în garderoba ei.
Negrul ţesăturii avea rostul să ascundă petele de sânge, stropii fini care pigmentau manşetele; el ştia asta, dar preferase să nu comenteze. În schimb, cu voce tare, recunoscuse că orice doamnă trebuie să aibă o rochie sobră în garderoba ei.)
— Pune-o pe tine, a spus Gascoigne uitându-se la Anna, care netezea materialul rochiei peste genunchi.
Agathe fusese mai scundă; trebuia ca Anna să dea drumul la
tiv. Chiar şi aşa, târfa tot avea să rămână cu glezna parţial dezgolită, poate chiar până la ultimul cerc al crinolinei. Va arăta groaznic, însă, cum spune proverbul, calul de dar nu se caută la dinţi, şi-a zis Gascoigne, aşa că Anna trebuia să se mulţumească
aşa. Întorcându-se din nou spre foc, s-a apucat să cureţe cenuşa.
Era singura rochie de la Agathe pe care Gascoigne o mai avea. Celelalte toalete, împachetate în lada lor de cedru cu miros de camfor, se pierduseră când vaporul eşuase pe uscat – cabinele fuseseră întâi jefuite, apoi inundate de ape, când vaporul s-a prăbuşit într-un final pe o parte, iar valurile mării l-au înghiţit.
Pentru Gascoigne, această pierdere fusese o binecuvântare. Îi rămăsese portretul în miniatură al Agathei: asta era tot ce-şi dorea să păstreze de la ea. Intenţiona să-i respecte memoria aşa cum se cuvenea, însă era un bărbat tânăr, cu sânge încă
fierbinte în vene, aşa că voia să-şi refacă viaţa.
Până când Anna şi-a schimbat rochia, focul era deja aprins.
Gascoigne s-a uitat pieziş la rochie. Arăta pe ea la fel de rău cum arătase şi pe răposata lui soţie. Anna i-a observat privirea.
— Acum voi putea purta doliu, a zis ea. N-am mai avut niciodată o rochie neagră.
Gascoigne nu a întrebat-o după cine ţinea doliu şi nici cât de recent fusese decesul. A umplut ceainicul şi l-a pus pe plită.
Aubert Gascoigne prefera să iniţieze el conversaţia decât să
trebuiască să se plieze pe subiectele şi tempoul altei persoane; nu-l deranja să păstreze tăcerea în societate până când simţea nevoia să vorbească. Anna Wetherell, cu intuiţia ei de târfă, părea să fi sesizat acest aspect ai caracterului lui Gascoigne. Nu-l presa să converseze, aşa cum nici nu îl urmărea din priviri şi nu se ţinea ca o umbră după el, în timp ce îşi făcea tabieturile lui de seară: aprindea lumânările, umplea din nou tabachera, îşi scotea cizmele murdare de noroi şi îşi punea încălţămintea de casă.
Adunând în braţe rochia căptuşită cu aur, s-a dus să o întindă
pe masa lui Gascoigne. Ce greu atârna! Aurul cusut pe dinăuntru adăugase cel puţin două kilograme şi jumătate la greutatea iniţială a ţesăturii şi a accesoriilor, a presupus Anna încercând să
calculeze valoarea. Oficial, aurul pur se cumpăra la preţul de trei lire de aur pe uncie. O jumătate de kilogram echivala cu circa şaisprezece uncii, iar aici avea două kilograme şi jumătate, pe puţin. Cât făcea asta în total? Încercă să-şi imagineze în gând o coloană de cifre, dar toate i se învălmăşeau în faţa ochilor.
În timp ce Gascoigne punea în sobă lemne cât să ajungă
pentru întreaga seară şi pregătea frunzele de ceai în
strecurătoare, gata pentru infuzie, Anna îşi examina rochia.
Persoana care ascunsese aurul acolo se pricepea într-adevăr să
mânuiască acul şi aţa – o femeie sau un marinar, se gândea ea.
Cusături făcute cu grijă. Aurul fusese băgat frumos în lungul balenelor corsetului, fusese cusut în volane şi fusese repartizat uniform în jurul tivului – o greutate suplimentară pe care ea nu o remarcase anterior, fiindcă adesea purta şi ea firicele de plumb în jurul malacofului, în partea de jos, pentru ca vântul să nu-i ridice poalele.
Gascoigne s-a apropiat de ea venind din spate. Şi-a scos cuţitul de vânătoare ca să desfacă în bucăţi corsetul, dar gesturile lui au fost brutale, de măcelar, şi Anna a ţipat disperată.
— Te rog, a spus ea. Nu te pricepi cum să faci, te rog, lasă-mă pe mine.
Gascoigne a ezitat, apoi i-a pasat cuţitul, trăgându-se înapoi ca să se uite. Anna lucra meticulos, vrând să păstreze forma şi modelul rochiei: întâi a desfăcut tivul, apoi a pornit în sus, în lungul fiecărui volan, tăind aţa cusăturilor cu vârful cuţitului şi scuturând aurul afară. Când a ajuns la corset, a făcut o mică
tăietură sub fiecare întăritură, după care a băgat degetele înăuntru, ca să elibereze aurul din locurile unde fusese îndesat între balene. Aceste pacheţele compacte, cu forme neregulate, îi sugeraseră lui Gascoigne o cămaşă de zale când le pipăise prima oară, la închisoare.
Aurul scuturat afară din pliurile rochiei strălucea glorios.
Anna l-a adunat în mijlocul mesei. Avea grijă să nu risipească
niciun fir din pulberea preţioasă. De fiecare dată când mai adăuga un pumn de pulbere galbenă sau vreo pepită de aur, îşi punea mâinile căuş deasupra mormanului, ca şi cum ar fi vrut să-şi încălzească palmele peste strălucirea fierbinte a aurului.
Gascoigne o urmărea încruntat.
În cele din urmă, Anna a terminat de golit tot aurul din rochie.
— Poftim, a spus ea luând un bulgăre de aur cam de mărimea încheieturii degetului mare al lui Gascoigne şi împingându-l pe masă înspre el. O liră şi un şiling: n-am uitat.
— Nu mă voi atinge de aurul acesta, a spus Gascoigne.
