— Copilul ţi-a fost luat?
O expresie aspră s-a întipărit pe faţa Annei.
— A fost lovit cu picioarele când îl purtam în pântec, a spus ea. Şi asta… şi asta a făcut-o taică-său! Dar presupun că
Shepard nu ţi-a spus nimic.
Gascoigne tăcea. Deşi nu terminase de fumat ţigara, a aruncat-o pe jos, a strivit scrumul fierbinte cu călcâiul pantofului, apoi şi-a aprins alta. Anna a luat din nou loc. Şi-a pus mâinile pe rochia întinsă pe masă. A început să mângâie ţesătura. Gascoigne se uita la grinzi, iar Anna se uita la aur.
Era foarte necaracteristic pentru ea să aibă asemenea izbucniri. De felul ei, Anna era o persoană atentă şi receptivă, fără manifestări teatrale, arareori întâmplându-i-se să vorbească
despre ea însăşi. În profesia ei, era nevoie să dea dovadă de cea mai strictă modestie, oricât de paradoxal ar fi putut părea.
Trebuia să aibă un comportament suav şi compătimitor, chiar şi atunci când compasiunea nu era meritată, iar suavitatea nu-şi avea rostul. Bărbaţii pe care îi avea drept clienţi nu erau curioşi să o cunoască mai bine. Dacă vorbeau totuşi cu ea, vorbeau despre alte femei – iubitele pe care le pierduseră, nevestele pe care le abandonaseră, mamele lor, surorile, fiicele, pupilele lor. Pe aceste femei le căutau când se uitau la Anna, dar doar parţial, fiindcă se căutau şi pe ei înşişi. Anna era o întunecime reflectată, la fel cum era o lumină împrumutată. Ştia prea bine că mizeria sorţii ei era extrem de liniştitoare.
Anna şi-a întins un deget ca să mângâie una dintre pepitele de aur din mormanul de pe masă. Pentru faptul că îi plătise cauţiunea, ştia că se cuvenea să-i mulţumească lui Gascoigne în felul ei obişnuit; Gascoigne îşi asumase un risc spunându-i un neadevăr temnicerului, păstrând secretul ei şi apoi invitând-o la el acasă. Intuia că Gascoigne aştepta ceva. Prea se foia ciudat.
Punea întrebări tăioase, chiar grosolane – un semn sigur că
mintea îi stătea la recompensa pe care spera să o capete –, iar când vorbea ea, o privea urât, pe furiş, apoi îşi întorcea ochii, ca şi cum răspunsurile ei l-ar fi iritat enorm. Anna luă un bulgăre de aur şi îl rostogoli în palmă: era noduros, cu mici scorburi, ca şi cum metalul fusese parţial topit într-o forjă.
— Impresia mea este că cineva se aştepta ca tu să fumezi pipa aceea aseară, a spus Gascoigne. Au aşteptat să-ţi pierzi cunoştinţa, apoi au cusut aurul în rochia ta.
Anna s-a încruntat, nu la Gascoigne, ci la bulgărele din palma ei.
— De ce?
— N-am idee, a răspuns francezul. Cu cine ai fost aseară, domnişoară Wetherell? Şi cât era dispus să plătească?
— Ia stai un pic totuşi, a spus Alina ignorând întrebarea, Vasăzică, vrei să spui că cineva m-a dezbrăcat de rochie, a cusut în ea cu migală tot metalul ăsta, apoi mi-a strâns la loc corsetul –
rochia plină cu aur ca pe urmă să mă lase zăcând în mijlocul drumului?
— Pare puţin probabil, a recunoscut Gascoigne schimbând apoi tactica. Bun, atunci, răspunde-mi la asta: de când ai rochia asta?
— Din primăvară, a spus Anna. Am cumpărat-o la mâna a doua din lucrurile recuperate de pe o epavă, de la un telal de pe strada Tancred.
— Câte rochii mai ai în afară de asta?
— Cinci, ba nu, patru, a zis Anna. Dar celelalte nu sunt pentru prostituţie. Asta-i rochia mea de lupanar datorită culorii, înţelegi. Mai aveam un capot de casă, dar s-a distrus când...
când a murit copilaşul.
Pentru câteva clipe, între ei s-a aşternut tăcerea.
— Oare aurul a fost cusut în rochie tot deodată? a întrebat Gascoigne. Sau în timp? Probabil că nu se poate şti.
Anna nu a reacţionat. După un moment, Gascoigne a ridicat privirea, uitându-se în ochii ei.
— Cu cine ai fost aseară, domnişoară Wetherell? a zis el, iar de data asta Anna nu mai putea ignora întrebarea.
— Am fost cu un bărbat pe nume Staines, a răspuns ea încetişor.
— Nu-l cunosc pe acest om. A fost cu tine la spelunca de opiu?
— Nu! a negat Anna şocată. N-am fost la speluncă. Am fost la el acasă. În patul lui. Am plecat noaptea de-acolo, ca să fumez o pipă. E ultimul lucru pe care mi-l amintesc.
— Ai plecat din casa lui?
— Da. Şi m-am întors la Gridiron, unde locuiesc, a spus Anna. Era o noapte stranie, iar eu mă simţeam ciudat. Voiam să
trag o pipă. Mi-amintesc că am aprins-o. Pe urmă, următorul lucru pe care mi-l amintesc este că eram în închisoare, iar afară
era ziuă.
A trecut-o un fior rece şi, brusc, s-a strâns cu braţele de-a curmezişul peste piept. Vorbea, îşi zicea Gascoigne, cu o istovire euforică, aşa cum se întâmplă când te îndrăgosteşti, iar sinele se rupe din odgoanele care îl ţin legat şi, aproape înecându-se, cade pradă unor valuri înfricoşătoare. Dar dependenţa de vicii nu e dragoste; nu poate fi dragoste. Gascoigne nu putea găsi nimic romantic în cearcănele vineţii de sub ochii ei, în mădularele ei vlăguite, în dezorientarea visătoare cu care vorbea; dar chiar şi aşa, se gândea el, era nefiresc ca ravagiile opiului să oglindească
extazele dragostei cu atâta fidelitate.
— Am înţeles, a spus el cu voce tare. Prin urmare, l-ai lăsat dormind?
— Da, a spus Anna. Dormea când am plecat eu.
— Şi purtai rochia asta, a insistat el arătând spre zdrenţele oranj dintre ei.
— Este rochia mea de serviciu, a zis Anna. Rochia pe care o port întotdeauna.
— Întotdeauna?
