— Când lucrez, a răspuns ea.
Gascoigne nu a replicat, însă şi-a mijit un pic ochii şi a strâns din buze, lăsând să se înţeleagă că avea în minte o întrebare, dar nu putea să o rostească cu decenţă. Anna a oftat.
A decis să nu-şi exprime recunoştinţa în felul ei obişnuit; mai bine, dimineaţă, îi înapoia în bani suma plătită pentru cauţiune.
— Înţelege, a fost exact cum ţi-am povestit. Am adormit amândoi, eu m-am trezit, îmi doream să trag o pipă, am plecat de la el, m-am dus acasă, mi-am aprins pipa, şi ăsta e ultimul lucru pe care mi-l amintesc.
— Ai remarcat ceva ciudat în odaia ta când te-ai întors la hotel? Ceva, vreo schimbare, din care să poţi deduce că fusese cineva acolo, bunăoară?
— Nu, a răspuns Anna. Uşa era încuiată, exact ca de obicei.
Am deschis-o cu cheia mea, am intrat, am închis uşa, m-am aşezat jos, mi-am aprins pipa, şi ăsta e ultimul lucru pe care mi-l amintesc.
Îi era lehamite să reia mereu acelaşi lucru, şi avea să i se facă
lehamite şi mai mult în zilele următoare, odată ce se va fi aflat că
Emery Staines dispăruse în acea noaptea şi că nimeni nu-l mai văzuse la faţă de-atunci. Cu privire la acest aspect, Anna Wetherell avea să fie interogată şi anchetată în fel şi chip, ca apoi să fie tratată cu dispreţ, iar cuvântul ei să fie pus la îndoială; şi tot repetând aşa povestea ei, ajunse să nu i se mai pară familiară
şi începu să se îndoiască de ea însăşi.
Gascoigne, care sosise doar foarte de curând în Hokitika, nu-l cunoştea pe Staines, însă, studiind-o acum pe Anna, simţea subit o mare curiozitate în privinţa lui.
— Este posibil ca domnul Staines să-ţi fi dorit răul? a spus el.
— Nu! a ripostat Anna imediat.
— Ai încredere în el?
— Da, a zis ea încetişor. La fel de mult ca...
Dar nu a dus comparaţia până la capăt.
— E un iubit? a întrebat Gascoigne după o pauză.
Anna s-a făcut roşie.
— Este cel mai bogat om din Hokitika, a zis ea. Dacă nu ai auzit încă de el, vei auzi în curând. Emery Staines. El este proprietarul majorităţii terenurilor aurifere din jurul oraşului.
Din nou, privirea lui Gascoigne s-a îndreptar spre mormanul de aur strălucitor de pe masă, dar în mod intenţionat de data asta: celui mai bogat om din Hokitika, aurul acela i s-ar fi părut o
grămăjoară prea mică.
— E un iubit? a insistat el. Sau un client?
Anna a amuţit.
— Un client, a răspuns ea în cele din urmă, cu un glas pierit.
Gascoigne a înclinat respectuos din cap, de parcă Anna tocmai l-ar fi informat că bărbatul despre care vorbeau încetase din viaţă. Dar Anna s-a repezit să continue:
— E prospector. Aşa a făcut avere. Însă vine din New South Wales, la fel ca mine. De fapt, am traversat Marca Tasmaniei pe aceeaşi corabie când am ajuns iniţial aici: Fortunate Wind18, aşa se numea.
— Am înţeles. Bun, atunci. Dacă spui că e bogat, poate că
aurul ăsta e al lui.
— Nu, a spus Anna alarmată. El nu.
— El nu, ce? El nu te-ar minţi?
— El nu...
— El nu s-ar folosi de tine drept animal de povară, ca să
trafichezi aurul ăsta fără ştirea ta?
— Unde să-l trafichez? a zis Anna. Eu nu plec. Nu mă duc nicăieri.
Gascoigne a făcut o pauză, ca să tragă din ţigară. Apoi a zis:
— Dar ai plecat din patul lui în toiul nopţii, nu-i aşa?
— Intenţionam să mă întorc, a zis Anna. Dar am adormit de tot.
— Ai plecat fără ca el să ştie, presupun.
— Dar intenţionam să mă întorc.
