Luă paharul din mâna ei, dar nu bău: dintr-odată, se simţea teribil de trist.
Aubert Gascoigne resimţea presiunea anxietăţii mult mai acut decât alţi oameni. Când avea motive să se neliniştească, aşa cum păţise atunci când, în mod inexplicabil, împuşcătura trasă
de pistolul Annei fusese un rateu, avea tendinţa să cadă pradă
unor izbucniri emoţionale intense – şoc, disperare, furie,
amărăciune, emoţii de care se agăţa fiindcă îi canalizau anxietatea spre exterior şi, într-un fel, reglau presiunea pe care o simţea în interior. Dobândise reputaţia de a fi un om puternic şi raţional în momentele de criză – aşa cum se arătase şi în acea după-amiază –, însă de obicei rămânea răvăşit sufleteşte, odată
ce criza era depăşită sau dezamorsată.
— Vreau să discut ceva cu tine, spuse Anna acum.
— Da, zise Gascoigne clătinând coniacul în pahar.
Anna se duse din nou la dulap, unde îşi turnă şi ea nişte coniac.
— Am întârziat cu plata chiriei. Am de achitat pe trei luni în urmă. Edgar mi-a dat preaviz în dimineaţa asta.
Brusc, Anna tăcu, întoarse capul şi se uită lung la el.
Gascoigne, care tocmai trăsese din ţigară, se opri cu fumul în gură, îşi umflă pieptul şi gesticulă din mâini pentru a întreba cât face.
— Zece şilingi pe săptămână, inclusiv mesele şi o baie în fiecare duminică, spuse Anna.
(Gascoigne suflă fumul afară.)
— Sunt peste trei luni, adică, nu ştiu... şase lire sterline.
— Trei luni, se auzi ca un ecou glasul lui Gascoigne.
— M-a încurcat teribil amenda aceea, zise Anna. Cele cinci lire plătite judecătorului. Asta a însemnat salariul meu pe o lună.
Am rămas lefteră.
Aştepta.
— Dar precis proxenetul îţi plăteşte el chiria, spuse Gascoigne.
— Nu, răspunse Anna. Nu mi-o plăteşte el. Relaţia mea este direct cu Edgar.
— Proprietarul hotelului.
— Da, Edgar Clinch.
— Clinch? repetă Gascoigne ridicând capul. Asta e tipul care a cumpărat proprietatea lui Crosbie Wells.
— Coliba lui, preciză Anna.
— Bine, dar omul ăsta tocmai a pus mâna pe o avere fabuloasă! Ce-i mai trebuie acum cele şase lire de la tine, hm?
Anna ridică din umeri.
— A zis să fac rost de bani. Imediat.
— S-o fi temând, poate, de ceea ce se va întâmpla la tribunal, spuse Gascoigne. S-o fi temând, poate, că va trebui să dea totul înapoi, dacă recursul va fi acceptat.
— N-a zis de ce, spuse Anna.
(Nu auzise încă de sosirea pe neaşteptate, joi după-amiază, a văduvei lui Wells şi nici nu ştia că exista pericolul ca vânzarea averii lui Crosbie Wells să fie revocată.)
— Dar mi-a spus că în niciun caz nu face pe nebunul ca să
îmi forţeze mie mâna.
— Dar nu poţi... să-l îmbunezi cumva? spuse Gascoigne.
— Ia-ţi gândul de la acel „cumva”, spuse Anna pe un ton înţepat. Sunt în doliu. Mi-a murit copilul şi sunt în doliu. Nu mă
mai ocup de asta.
— Poţi să-ţi găseşti altă îndeletnicire.
— Nu există. Singurul lucru la care mă pricep este brodatul, dar nu se caută aşa ceva aici. Nu sunt suficiente femei.
— Poţi să cârpeşti şi să repari haine, spuse Gascoigne. Şosete şi nasturi. Gulere roase. E nevoie întotdeauna de peticit sau de cusut ceva într-o colonie ca asta.
— Nu câştigi mai nimic peticind trenţele altora, spuse Anna.
