Toate astea îi treceau prin minte lui Gascoigne în timp ce stătea în picioare în odaia din Hotelul Gridiron, strângând-o pe Anna Wetherell la pieptul lui şi plimbându-şi degetele, în sus, pe spatele ei, pe şirul de găici de la corsetul rochiei. O ţinuse şi pe Agathe la fel, exact la fel, întocmai, cu degetele răsfirate pe spatele ei şi cu cealaltă mână căuş peste rotundul umărului ei, Agathe cu antebraţele proptite în pieptul lui, ridicând întotdeauna braţele ca o platoşă în momentul îmbrăţişării. Ce ciudat că îşi amintea de ea acum! Poţi să cunoşti o mie de femei, reflecta Gascoigne; poţi să alegi mereu o altă fată, seară de seară, ani de-a rândul, însă, mai devreme sau mai târziu, noile iubite nu vor avea decât efectul de a-ţi readuce în minte iubita din trecut, nemairămânându-ţi decât să rătăceşti, pierdut, în acel contemplativ labirint de nesfârşite comparaţii, veşnic decepţionat, veşnic revenind înapoi.
Anna tremura încă din cauza şocului provocat de
împuşcătura ratată. Gascoigne aşteptă până respiraţia ei se mai linişti – cam trei sau patru minute după ce paşii lui Pritchard s-au retras în jos pe scări – şi pe urmă, într-un târziu, când simţi că trupul ei îşi recăpătase cumva puterile, murmură:
— Ce naiba te-a apucat?
Dar Anna scutură doar din cap, lipindu-se mai strâns de el.
— Era un glonţ orb? Un cartuş fals?
Din nou, Anna scutură din cap.
— Poate că tu şi spiţerul... poate aţi pus la cale ceva amândoi.
Atâta îi trebui să audă: se trase de lângă el, împingându-se cu podul palmelor în pieptul lui, şi spuse pe un ton de-a dreptul scârbit:
— Cu Pritchard?
Îi făcu plăcere lui Gascoigne să o vadă înviorându-se, fie şi de furie.
— Bun, atunci, ce-a vrut de la tine? întrebă el.
Nu lipsi mult ca Anna să-i spună adevărul, însă brusc i se făcu ruşine. Gascoigne fusese atât de bun cu ea în ultimele două
săptămâni, încât nu suporta ideea să-i spună ce se întâmplase cu opiul. Nu mai departe de ieri, se arătase atât de fericit că Anna scăpase de robia pipei: se minunase cât de bine se întremase, o lăudase pentru limpezimea ochilor, o admirase. Nu o lăsase inima să îl dezamăgească atunci şi nu făcu asta nici acum.
— Bătrânul Jo Pritchard, spuse ea privind în altă parte. Se simţea singur, asta a fost tot.
Gascoigne îşi scoase din buzunar tabachera şi constată că
tremura şi el.
— Ţi-a mai rămas nişte coniac? spuse el. Aş vrea să stau jos un pic, dacă nu te deranjează. Trebuie să-mi vin în fire şi eu.
Cu multă băgare de seamă, puse pistolul folosit pe noptiera de lângă patul Annei.
— Ţie ţi se întâmplă mereu diverse lucruri, spuse el. Lucruri pe care nu le poţi explica. Lucruri pe care nimeni nu pare capabil să le explice. Nu ştiu...
Dar vocea i se stinse. Anna se duse la dulap ca să aducă
sticla de coniac, iar Gascoigne se aşeză pe pat ca să-şi aprindă
ţigara – şi exact timp de o secundă rămaseră fixaţi într-un tablou de genul imaginilor redate pe unele farfurii care se vând la târg drept obiecte vechi: el cu încheieturile mâinilor atârnând între genunchi, cu capul aplecat, cu ţigara spânzurată între degete, ea cu o mână în şold, cu greutatea corpului lăsată pe un picior,
turnându-i coniac în pahar. Dar nu erau amanţi, iar asta nu era camera lor.
Gascoigne trase cu nesaţ încă un fum din ţigară şi închise ochii.
Vrând să-l înveselească, Anna spuse:
— Abia aştept să văd care-i surpriza mea, domnule Gascoigne.
Căci nu minţise când îi spusese lui Joseph Pritchard că avea o întâlnire – că se ducea cu o doamnă să se uite la pălării.
Gascoigne aranjase o întâlnire privată cu o doamnă pricepută la modă; din câte se părea, plătise chiar el întâlnirea, deşi insistase că detaliile aranjamentului şi identitatea doamnei rămâneau o surpriză. Nimeni nu-i mai ceruse Annei vreodată să aştepte că va primi o surpriză, iar perspectiva aceasta o umplea acum de încântare şi groază totodată; totuşi, îi mulţumise foarte frumos francezului pentru amabilitatea lui.
Văzând că Gascoigne nu reacţionează, Anna încercă să
insiste în continuare.
— Femeia despre care spuneai aşteaptă jos, la parter?
Gascoigne ieşi din reverie în cele din urmă. Oftând, spuse:
— Nu, urmează să te conduc cu la ea. Este într-un salon particular la Hotelul Drumeţul, dar poate să mai aştepte zece minute; a aşteptat deja zece minute, spuse el trecându-şi o mână
peste faţă. Pălăriile tale pot să mai aştepte.
— Ce spuneai că nu ştii?
— Cum adică?
— Ai spus adineauri „nu ştiu”, dar ai lăsat fraza neterminată.
În ultimele două săptămâni, adoptaseră un ton dezinvolt unul cu celălalt, aşa cum se întâmplă adeseori când doi oameni trec împreună printr-o grea încercare, deşi Anna continua să îl numească „domnul Gascoigne”, şi niciodată „Aubert”. Gascoigne nu o îndemnase să i se adreseze mai familiar, fiindcă prefera, de regulă, să fie tratat cu respect şi se simţea măgulit când îşi auzea rostit numele de familie.
— Nu ştiu ce să mai cred, spuse Gascoigne în cele din urmă.
