Se uita lung la el, din nou, cu aerul că ar aştepta ceva, îşi zise Gascoigne, iar această interpretare îl umplu de furie. Găsi un refugiu trăgând iarăşi din ţigară. Nu era răspunderea lui dacă ea nu mai avea bani. Anna nu mai făcuse trotuarul de două
săptămâni, de când stătuse o noapte la închisoare, or, prostituţia era sursa ei de venit: era logic, aşadar, să se trezească acum fără
nicio leţcaie în buzunar. Cât despre treaba din acea dimineaţă, nimeni n-o forţase să accepte. În fond, nu avea de ce să fie prea afectată de pierderea suferită – copilul era mort de trei luni, ce naiba! Nici rochia nu constituia un impediment real. Putea câştiga un ban, la fel de uşor, şi îmbrăcată cu rochia neagră de la Agatha, nu numai în nelipsita ei toaletă oranj, mai ales că avea clientela ei fidelă în oraşul Hokitika, iar târfe erau oricum prea puţine în lungul Coastei de Vest. În fine, îşi zicea Gascoigne, ce importanţă avea? Vorba proverbului: noaptea toate pisicile sunt negre.
Această izbucnire de nervi nu era din cauză că nu ar fi avut înţelegere pentru situaţia ei. Gascoigne cunoscuse neajunsurile sărăciei şi, încă din tinereţe, de nenumărate ori fusese datornic.
Ar fi ajutat-o pe Anna, cu bucurie chiar, dacă ea ar fi ales să-i ceară sprijinul într-un mod diferit. Însă, aidoma majorităţii oamenilor extrem de sensibili, Gascoigne nu suporta ideea de sensibilitate la ceilalţi: pretindea onestitate şi francheţe când era rugat ceva, şi asta cu atât mai mult atunci când se simţea ofensat. Ştia că târfa folosea o strategie ca să obţină ceva.
Această strategie îl scotea din sărite, fiindcă îşi dădea seama că
era o strategie şi, de asemenea, fiindcă ştia exact ce urma Anna să-i ceară. Suflă energic un jet de fum.
— Edgar s-a purtat întotdeauna foarte frumos cu mine, continuă Anna, când devenise evident că Gascoigne nu avea de gând să vorbească, însă în ultima vreme a tot fost ţâfnos. Nu ştiu ce-a păţit. Am încercat să îl implor, dar nu a avut niciun efect.
Dacă aş putea măcar să... îngăimă ea după o scurtă pauză.
— Nu.
— Doar o bucăţică mică de tot, nu-mi trebuie mai mult, spuse Anna. Doar una dintre pepite. Pot să-i spun că am găsit-o în râu sau pe drum, undeva. Sau aş putea să-i spun că m-a plătit cineva cu aur pur – minerii mai fac aşa uneori. Aş putea să-i spun că e de la unul dintre băieţii străini. Mă pricep să mint.
Gascoigne scutură din cap.
— Nu ai voie să te atingi de aurul ăla.
— Dar pentru cât timp? spuse Anna. Pentru cât timp încă?
— Până afli cine ţi l-a cusut în corset! se răsti Gascoigne.
Exclus mai devreme, clar?
— Dar ce-o să mă fac cu chiria între timp?
Gascoigne se uită aspru la ea.
— Anna Wetherell, spuse el. Nu eşti pupila mea.
Cu asta o făcu să amuţească, deşi ochii îi scăpărau de ciudă.
Se uita împrejur, căutând să-şi facă de lucru cu ceva, vreo treabă
măruntă cu care să-şi ocupe mâinile. În cele din urmă se lăsă în genunchi, ca să strângă fleacurile şi zorzoanele pe care Pritchard le împrăştiase pe podea. Le trăgea furioasă spre ea, aruncându-le cam violent înapoi în sertarul gol de la comodă.
— Ai dreptate: nu sunt pupila ta, spuse ea după scurt timp.
Dar ţin să-ţi atrag atenţia că nici grămăjoara aceea de aur nu e a ta, ca să faci tu ce vrei cu ea, s-o ţii ascunsă şi să-mi interzici să
mă ating de ea.
— Dar nici al dumitale nu e aurul acela, domnişoară
Wetherell.
— Era în rochia mea, spuse ea. Era asupra mea. Am suportat riscul.
— Riscul ar fi cu mult mai mare dacă ai cheltui aurul.
— Şi-atunci ce-mi rămâne să fac? strigă Anna. Târfă ai fost, târfă vei fi mereu? Asta-i singura mea opţiune, presupun!
Se uitau furioşi unul la celălalt. „Eu ţi-aş da o liră de aur, dacă ţi-ai practica meseria cu mine”, se gândea Gascoigne. Dar cu voce tare spuse:
— Cât timp ai la dispoziţie?
Cu năduf, Anna înfăşură ghem o bucată de panglică înainte de a-i răspunde:
— Nu mi-a spus. A zis că trebuie să fac rost de bani, fiindcă
altminteri mă dă afară.
— Vrei să vorbesc eu cu el? spuse Gascoigne tachinând-o, deoarece ştia că în niciun caz nu asta era ceea ce dorea ea.
— Şi să-i spui ce? ripostă Anna, azvârlind ghemul de panglică
în sertar. Să te rogi de el să mă mai păsuiască o săptămână... o lună... încă un trimestru? Ce-ar schimba asta? Tot va trebui să-i dau banii mai devreme sau mai târziu.
— Exact asta este caracteristica unei datorii băneşti, dacă nu ştiai, spuse Gascoigne pe un ton glacial.
— Ce bine era să fi ştiut de-acum două săptămâni că tu eşti exact genul ăsta de creditor, spuse Anna pe un ton muşcător.
